Colindele Halloween-ului românesc

Știi că locuiești într-un cartier bun când îți vin colindători de Halloween.

Așa mă gândeam eu vineri seara în timp ce stăteam nemișcat în casă, să nu vadă copiii care sunau la poartă că e cineva acasă. Asta deși o parte din ușa de la intrare e din sticlă și probabil se vedea de afară cum stau speriat pe canapea, din moment ce toate luminile erau aprinse. Și mai era și câinele care lătra în draci.

Fiind vorba de Halloween, poate că lătra la draci.

N-am deschis de rușine, pentru că nu aveam nimic dulce de dat.

După un inventar mintal rapid în care am ajuns la concluzia că tot ce pot oferi copiilor drept “treat“ sunt niște pastile Orbit, un buchet de banane sau un pumn de muesli cu fructe deshidratate, am decis că mai bine le fac un “trick“.

Așa că m-am prefăcut, în văzul lor, că nu sunt acasă.

Cu becurile stinse, am continuat să mă uit la știri, unde am văzut o stradă din Pipera plină ochi cu “colindători“ de-ăștia mascați, de tip horror. Așa am ajuns la ideea că cerșitul de Halloween se întâmplă doar în cartierele “bune”.

O idee care mi s-a risipit treptat pe măsură ce-am analizat-o, pentru că anul acesta mi-au mai sunat la poartă și alți oameni care mi-au cerut chestii. Și nu am găsit nimic festiv în cerșitul lor. Mă rog, poate că le lipsea costumația adecvată.

Niște tipe dintr-un cult religios m-au chemat la o ședință extraordinară în care urmau să se găsească rezolvări la toate problemele lumii. Aveam deja ceva programat la ora aia și n-am mai ajuns, din păcate. Presupun că se bazau foarte mult pe mine, pentru că văd că problemele lumii nu s-au rezolvat încă.

Și au mai fost și alți oameni care au cerut bani, voturi, doze pentru reciclat sau voie să-și deschidă grădiniță la douăzeci de metri de liniștea în care citesc eu cărți despre tineri care știu magie (Katabasis de R.F. Kuang, zilele astea).

Unora le-am dat, altora nu, pentru că nu pot să citesc în gălăgie.

După ce mi-am amintit de toate astea, mi-am dat seama că un cartier bun e unul lipsit de cerșetori. Așa cum un oraș bun e lipsit de oameni fără adăpost și o țară bună e lipsită de sărăcie în general. Deci nu locuiesc într-un cartier bun.

Dar nici Halloweenul nu-i o sărbătoare bună.

Simt că trebuie să nuanțez afirmația asta: Halloweenul e ok pentru adulți, dar nu e ok pentru copii.

Pentru adulți, Halloweenul e o mică evadare în care aceștia fac niște role playing (nu neapărat) non-sexual cu alți adulți. Pentru copii, Halloweenul e încă o ocazie să ceară chestii fără să ofere nimic la schimb. Deci să se comporte exact ca-n orice altă zi.

---

Și cu asta am ajuns la principala mea problemă cu Halloweenul și, probabil, motivul adevărat pentru care n-am deschis ușa “colindătorilor“.

Pentru că, la o adică, aș fi putut să le dau mere și nuci, cum se făcea odinioară. Aș fi putut să le dau un borcan cu dulceață, unul cu unt de arahide și niște felii de pâine, să-și facă senvișuri americane, ca-n filme. Aș fi putut să le dau bani, cum se dă colindătorilor adevărați, de Crăciun.

Problema e că “colindatul“ de Halloween are mai degrabă al doilea sens al cuvântului. Și nu, nu e cacofonie.

Colindătorii ăștia nu dau nimic la schimb. Nu tu o poezie. Nu tu un cântecel. Nu tu o veste că s-a născut Mântuitorul. Nimic. Efectiv, vin să-ți arate cât de interesant s-au îmbrăcat și cer să fie răsplătiți pentru asta.

Sunt exact ca niște influencere de pe Insta. Se îmbracă interesant și vor un like, un share, o bomboană, o ciocolățică. Și singurul care face un giveaway ești tu. Și apropo de oferte speciale…

---

Halloweenul începe să mi se pară o sărbătoare tot mai improbabilă și disonantă în contextul actual. Pentru că începe să fie din ce în ce mai puțin american și din ce în ce mai românesc.

La bază, Halloweenul e o invenție pur americană. În sensul că e o sărbătoare furată de la alții și adaptată specificului lor. Halloweenul reflectă felul în care fac afaceri americanii acum: prin șantaj. Adică ori îmi dai ceva dulce, ori îți fac ceva nașpa (te sperii, îți arunc ouă stricate pe casă sau vând rachete inamicilor tăi).

În timp, partea de “trick” din “trick or treating” s-a pierdut. Și a rămas doar partea cu “dă-mi ceva pentru că sunt special“. A rămas doar sentimentul nejustificat de îndreptățire. Doar vrutul. Doar “să se deie“. Adică doar românismul.

De Crăciun, colindătorii au bunul simț să întrebe: ne dați ori nu ne dați?

De Halloween, colindătorii spun direct: dăți-ne!

Ceea ce-i de-a dreptul înfricoșător. Dar poate că exact aia e ideea.