cum m-am băgat în față ca să donez sânge
Mai nou, există câte o aplicație pentru orice. Există aplicații de scris, de citit, de ascultat muzică, de jucat jocuri, de numărat pași, de făcut dragoste cu necunoscuți, chiar și aplicații care te ajută să nu mai pierzi timpul cu alte aplicații și presupun că nu e deloc deplasat să îți imaginezi un viitor apocaliptic în care omenirea a fost exterminată după ce aplicațiile au început să se războiască între ele pentru supremație și oamenii au fost prinși la mijloc. Eu pariez pe TikTok, dar numai jumătate din avere. Restul o bag în bitcoin.
Există o aplicație pentru donat sânge.
Există mai multe, dar eu mi-am instalat doar una, de curios, ca să văd dacă pot dona sânge direct prin wi-fi sau dacă trebuie să îmi cumpăr un cablu cu port USB de tip A2. De fapt, aplicația doar te programează să donezi sânge la centrul de transfuzii dorit, ceea ce nu-i deloc rău, pentru că întotdeauna se așteaptă mult la cozile de făcut bine semenilor.
M-am programat să donez sânge prin aplicație.
În dimineața cu pricina, am intrat în centrul de transfuzii, mi-am pus botoșeii peste pantofi, am completat un formular declarând că sunt sănătos și că în ultimul an am făcut dragoste cu o singură persoană (cunoscută) și m-am așezat la prima coadă, cea de procesat acte. Pe peretele din dreapta gemulețului prin care se face înregistrarea scria că trebuie să anunți dacă te-ai programat prin aplicație.
Am anunțat că sunt programat prin aplicație.
Doamna mi-a verificat buletinul, mi-a scos dosarul dintr-un dulăpior și mi-a spus să anunț că sunt programat prin aplicație și la ușa de lângă, acolo unde ți se înțeapă inelarul și ți se măsoară hemoglobina sau ceva. Am anunțat și acolo și mi s-a spus că trebuie să anunț și la nivelul următor, unde ți se ia tensiunea, și că pot să mă bag în față dacă am programare. Donatul de sânge are mai multe nivele decât un joc pentru PS4.
M-am băgat în față să mi se ia tensiunea.
L-am explicat celor doi tipi care stăteau la coadă și care s-au uitat urât la mine că așa mi s-a spus să fac, pentru că sunt programat prin aplicație. Au înțeles, probabil pentru că erau it-iști. Mi-am dat tensiunea doamnelor care iau tensiunea și, dacă a fost puțin ridicată, a fost doar pentru că tăiatul cozii îmi stârnise oareșce emoții conflictuale. Am fost declarat apt pentru donare și trimis sus, în sala de așteptare.
În sala de așteptare așteptau vreo doisprezece oameni.
M-am pus să aștept. Doamna care a ieșit din sala de donări în sala de așteptare ca să spună “următorul” n-a pomenit nimic de programări. Am început să mă îngrijorez. Era oare posibil ca digitalizarea să se fi oprit undeva între parter și etajul 1? Am intrat în aplicație, dar aplicația nu avea nici o secțiune de lămurit donatorii. Doamna ”următorul” a venit din nou să-l cheme pe următorul, fără să pomenească nimic de programări sau aplicație.
Am mai stat puțin pe gânduri, contemplând digitalizarea, și m-am dus după ea.
Am bătut la ușă și am întrebat ce trebuie să fac dacă am programare. Doamna mi-a spus că pot să intru și să donez, dacă cei din sala de așteptare sunt de acord cu asta. Nu i-am întrebat, dar am presupus că erau ok cu asta, că doar aveam programare făcută prin aplicație, așa că am intrat să donez. În timp ce sângeram controlat, mă gândeam cât de ciudat e să ai programare și să trebuiască totuși să faci o românească și să te bagi în fața altor oameni ca să donezi sânge. Să trișezi pentru a face un bine. Probabil că, dacă toți ar fi avut programare, ar fi fost altfel.
Peste trei săptămâni pot să donez iar.
Mi-am făcut deja programare. De curios. Să văd dacă funcționează mai bine. Dacă va trebui să mă bag iar în față, nu o s-o fac. O să stau frumos la coadă, ca ceilalți, și o să mă joc pe aplicații. Altele, nu cea de donat sânge.