Don't look up în gura lumii
27 decembrie 2021
Un Crăciun adevărat e unul în care ai parte de ninsoare, iar anul acesta Crăciunul a fost mai mult decât adevărat. În concordanță cu vremile metaforice, hiperbolice și parodice în care trăim, a nins cu păreri despre un film oarecare și asta le-a definit și conturat multora Crăciunul. Cel puțin așa pare, dacă dai o raită scurtă pe Facebook, printre rundele de salată de boeuf, sarmale, chiftele, piftele și maipotșicozonaci.
Don’t look up, făcut de Netflix, cu Leonardo di Caprio și Jennifer Lawrence, a reușit să facă pe internet exact ce-a făcut cometa în film. A împărțit opinia publică în două tabere care se ceartă inutil. Din prisma asta, filmul e excelent. A transpus în realitate acțiunea de pe ecran. Ăia din film strigă să nu te uiți în sus, căci cometa e o conspirație; ăștia de pe internet strigă să nu te uiți la film, căci filmul e slab. Și ambii greșesc.
Din câte am observat eu, filmele proaste nu generează genul acesta de dezbatere. N-au existat două tabere care să se dueleze cinematic pe marginea ultimului Fast and Furious. Nu s-a contestat șubrezenia scenariului bazat pe mașini care fac vrum vrum și nici felul pueril prin care s-a livrat o lecție de corectitudine politică privind familia, mașinile zburătoare sau bătăile cu pumni.
Din câte am observat eu, toată lumea vorbește despre el. Din prisma asta, e excelent. Desigur, unii comentatori trollează, alții profită de trend și aruncă glume și păreri ca să adune aprecieri (inclusiv eu), iar mulți o fac pentru că cred sincer că internetul are nevoie de părerea lor despre un film oarecare (inclusiv eu). Sau de părerea lor despre părerile altora despre un film oarecare (tot eu).
Din câte am observat eu, un film prost e autosuficient în a-și demonstra prostia. N-are nevoie de experți spontani în regie și film care să explice că e prost pentru că e prea lung, prea scurt, prea evident, prea subtil, prea serios, prea comedie, prea moralist, prea superficial, prea ca la țară sau montat aiurea, ce-o mai fi însemnând și asta. Urmărind această logică, filmul categoric nu e prost.
Și chiar dacă ar fi prost, e ok. Majoritatea filmelor proaste sunt super distractive. Dacă te-ai distrat la un film prost, înseamnă că totuși e bun la ceva.
Și nu mai pomenesc de distincția super evidentă și de om adult care ar trebui făcută între un film prost și un film care nu mi-a plăcut mie personal, din motive personale ce țin de istoricul meu cultural, emoțional, intelectual și de felul meu general de a fi.
Mie mi-a plăcut foarte mult filmul. Din prisma asta, e excelent.
Cum am câștigat războiul cadourilor
Târziu prin toamna lui 2015, după un an mai meschin financiar decât cele anterioare, am stabilit cu mândra că nu o să ne facem cadouri de Crăciun. Că nu ne lipsește nimic și nici nu ne prisosesc banii. Da, suntem genul acela de snobi care folosesc cuvinte precum “a prisosi“ în conversațiile de zi cu zi.
Un armistițiu bazat pe încredere, pe care ea l-a încălcat în seara de Crăciun, când a demarat ostilitățile cu un cadou superb: o geacă roșie de fâș. Învins, umilit, victimă a unui complot mișelesc, dar îmbrăcat într-o geacă faină, big blană înainte ca big blană să fie cool, care îmi venea perfect, m-am retras strategic, conștient de superioritatea ei logistică. Am jurat răzbunare și am început mișcările de trupe în portofel.
Aproape cinci ani a continuat războiul de uzură, timp în care ea mă bombarda cu cărți și tricouri și eu ripostam cu sticle din parfumul ei preferat și inele exact cum îi plac ei, cu piatră mare. Inamicul știa ce-mi place și mă cunoștea atât de bine încât îmi cumpăra cărți pe care le citisem deja. Era în capul meu. La nivelul acela ajunsese conflictul cadourilor.
Situația a luat o turnură favorabilă pentru mine prin vara lui 2019. Pe ascuns, am început să scriu o carte pentru ea. Timp de opt luni am scris într-o aplicație secretă, codată, până s-au adunat vreo sută de pagini. Am trimis pe front batalioane de ierbosofii, susținute aerian de niște proze scurte. Am lovit cu povești din vacanțele și viețile noastre, însoțite de poze. Eram în avantaj, fără ca ea să știe asta. Era perfect.
Pandemia mi-a încurcat puțin planurile și, de ziua ei, în 2020, a trebuit să lansez cadoul necopertat, necolorat și neîmpachetat. Chiar și așa, efectul a fost unul devastator. Era Hiroshima cadourilor. Dar ea nu s-a lăsat. S-a ridicat din praf, s-a scuturat și mi-a scufundat mare parte din flotă cu torpile de bunătate. Cadourile ei s-au transformat din obiecte în experiențe. M-a trimis la masaj. M-a dus în vacanță. M-a nenorocit.
Forțat de împrejurări, am dus totul la nivelul următor, cel lucrat manual. Am făcut rost, numai eu știu cum (i-am scris pe Facebook și l-am rugat frumos), de unul dintre notebook-urile speciale fabricate de Gabi Bota. Le încropește din cărți și portative vechi și le dă o viață nouă. Am luat artizanatul lui și l-am artizanat și mai tare. Printre paginile vechi, cu mamuți, am lipit poze cu ea și i-am scris chestii simpatice. Am distrus-o iar. Cadoul perfect.
Deocamdată, sunt în avantaj în războiul cadourilor. Pentru că doar așa se câștigă războiul cadourilor - temporar. Dar o văd cum se ridică. Îi văd sclipirea din ochi. Am surse în tabăra ei care îmi spun că circulă zvonuri despre un tablou pe care mi l-ar picta. E în stare de orice. Chiar și de un nud artistic. Mi-e frică. Abia aștept.
#lectură #plăcută
Toate cărțile sunt de self-help. Într-un fel sau altul, îți fac bine. Te amuză pe moment, te învață chestii noi, îți distrag atenția de la povara insuportabilă a existenței, te ajută să pierzi timp în tren, te învață chestii vechi, dar interesante, sau te conectează cu diverse aspecte ale umanității.
Capcana fericirii, de Russ Harris, mi-a plăcut pentru că nu garantează nimic. Te învață doar cum să vizionezi acel documentar despre viața ta care ți se derulează mereu în cap: conștient de faptul că se omit din montaj multe momente cheie și că regizorul e subiectiv și se poate concentra inutil de mult pe unele părți nu neapărat relevante. Fericirea vine atunci când poți să te uiți la documentar, să auzi vocea care spune că e prost și să știi că nu e chiar așa.
Cartea e bună de citit în perioada sărbătorilor. După ce ai făcut ordine în casă, poți învăța cum să îți faci ordine și în cap.
