Durerea în fund aferentă culturii

Am fost în weekend la un Candlelight concert și cu ocazia asta mi-am adus aminte cât de dificilă este culturalizarea. Efectiv, îți rupe fundul. Dă-mi voie să explic.

Am ascultat Anotimpurile lui Vivaldi cântate live într-o biserică din Cluj și mă bucur că n-au fost afectate și ele de încălzirea globală, să apară unele noi și să prelungească anul muzical, pentru că n-aș mai fi rezistat prea mult în băncile alea de lemn. Vorbesc serios.

Oricum, Anotimpurile lui Vivaldi sunt foarte asemănătoare anotimpurilor din viața reală, în sensul că ai unul favorit, poate două, iar pe restul le tolerezi pentru că n-ai încotro. Glumă.

Eu cred că băncile din biserici sunt făcute intenționat incomode, ca după un timp să preferi să stai în genunchi și, așa poziționat, să te apleci mai ușor către Dumnezeu. Glumă și nu prea.

Băncile bisericii romano-catolice Sfânta Treime din Cluj sunt bine încălzite și trebuie să recunosc că e o senzație super ciudată să-ți ardă fundul în biserică. O fi vreun fel discret de a-ți aminti de flăcările iadului, habar n-am.

Eu am încălzire în scaun în mașina familiei, un BMW mai vechiuț. Curul cald, pentru mine, e o senzație tipică de BMW, și a fost ciudat să resimt asta în timp ce ascultam o muzică diametral opusă celei care se ascultă de obicei într-un BMW.

În timpul concertului, m-am bucurat de muzică cu capul și cu sufletul, și m-am bucurat de căldură cu fundul. Dar după vreo jumătate de oră, statul pe băncuță a devenit dificil.

Și asta mi-a amintit că, de obicei, cultura vine cu mari dureri în fund.

Am fost recent la operă. După trei ore și jumătate în scaunele alea chinuitoare îți vine efectiv să scuipi în plicul oferit la nunta lui Figaro și să le șoptești lui Romeo și Julieta să-și scurteze discursurile și să se grăbească cu sinuciderea.

Sper să se facă ceva în privința scaunelor când se renovează clădirea teatrului/operei (cică se închide prin decembrie, anul ăsta).

Deci, da. La concert de muzică clasică, mă doare fundul. La operă, mă doare. La teatru, dacă piesa e mai lungă de o oră jumate, mă doare. Când stau acasă și citesc cinci ore în aceeași poziție, mă doare. Cultura e grea. Arta cere sacrificii.

Măcar la cinema sunt scaune ok. Mă rog, alea de la Arta sunt cumva prea drepte și prea jos și prea n-au un suport în care să-mi pun berea. Așa că îmi iau un vinuț într-un pahar de sticlă cu picior și chestia asta mi se pare extraordinară. Film cu vin roșu în pahar corect e un fel de opusul lui film de mall cu nachos.

Chiar și așa, cu durerile aduse de cultură, am deja bilete la următorul concert cu lumânări (e cu muzică de-a lui Hans Zimmer) și mă gândesc să mă duc și la “experiența“ Lumini și umbre, să văd cum se combină pianul cu poezia. Iar la teatru am bilete puse deoparte pentru că am oameni pe interior.

Dacă ești din Cluj și te ține curul (și portofelul, că cultura nu-i ieftină), hai și tu.

---

PS: ba nu e cacofonie.