Incredibilul Gheorghe Popa - Cap.2: Forță majoră

în care aflu de la Țestos că Gheorghe Popa ascunde un super secret

Pentru a fi la curent cu povestea Incredibilului Gheorghe Popa, citește și

Capitolul 1: Aterizare forțată

---

Prima persoană cu metabilități cu care am reușit să vorbesc despre Gheorghe Popa, ca să-mi fac o idee clară privind caracterul său înainte de a stabili un interviu direct, a fost, printr-o întâmplare ciudată, Țestosteronul.

Îmi făceam întinderile de după antrenament la o sală de pe Calea Turzii când am simțit o bătaie pe umăr.

-Lasă exercițiile alea de femei și hai ajută-mă la halteră!

Distras de pieptul său gol, mi-a luat câteva secunde până să-i deslușesc sensul cuvintelor. Mi-am dat seama că mă holbez la sfârcurile lui și mi-am coborât rușinat ochii. Purta niște pantaloni scurți mulați pe fese și șlapi de tip “bikini”, de aceia care îți intră între degete. Fără să aștepte un răspuns din partea mea, s-a întors și a pornit plescăind din șlapi.

Mă străduiam să-mi amintesc cât mai multe despre el și despre puterile lui în timp ce-l urmam sfios prin sala aproape goală. Firește, doar șomerii și cei cu profesii artistico-liberale își permit să facă sport marțea la ora prânzului.

Citisem undeva că și-a dobândit puterile în școala generală, în timpul unei excursii cu clasa. Era în laboratorul de cercetare și dezvoltare al unei firme de cosmetice și, vrând să maimuțărească modul de lucru al tocilarilor de acolo, a pus mâna pe niște eprubete ce conțineau compuși experimentali.

Compania lucra la un parfum pentru bărbați – Macho by Pharmec - și încerca să distileze un feromon pe bază de testosteron sintetic, de o sută de ori mai concentrat decât cel produs de corpul uman. Cosmin, căci acesta este numele lui de botez, a vărsat pe el o parte din acei compuși, într-un amestec ale cărui proporții exacte sunt încă necunoscute.

Diriginta lui și-a dat seama că s-a întâmplat ceva nasol când l-a văzut pe Cosmin cu o mustață stufoasă, pe care nu o avusese sub nas în acea dimineață. Speriată, a alertat autoritățile competente, Poliția, Armata și Breasla Bărbierilor, însă răul fusese deja făcut. Sub influența hormonului artificial, lui Cosmin i s-a îngroșat vocea, i-a crescut păr peste tot, inclusiv pe umeri, și i s-a dezvoltat o carapace dură de masculinitate, de unde i-a venit mai târziu și numele.

O lovitură puternică m-a trezit din visare. Așa a crezut Țestosteronul că e potrivit să-mi înmâneze telefonul, trântindu-mi-l de piept.

-Fă-mi o poză.

Telefonul lui era mai greu decât majoritatea ganterelor cu care fac eu exerciții.

-E din tablă de tanc, mânca-ți-aș coițele, mi-a spus el în timp ce-l cântăream impresionat în mână. Făcut special, la comandă. Vezi să se vadă și greutățile. Am pus 450 de kile, sper să țină bara. Se tot rup, că de aia tot schimb sălile. N-au ăștia aparate pentru mușchii mei.

Cu un “Hai, fă-mă să arăt bine!” s-a întins pe spate sub haltera ușor curbată.

Am ținut telefonul cu amândouă mâinile, pentru stabilitate, și am început să-i fac poze din diverse unghiuri, nu înainte de a observa poza de fundal. Am văzut destule fotografii nud la viața mea pentru a recunoaște una cu adevărat artistică. Diferența e în compoziție, în claritate, în felul în care lumina conturează formele, în intenționalitatea cu care maschezi sau evidențiezi pubisul. Femeia din poză era întinsă pe pat, cu sânii mângâiați de o fantă de lumină și un colț de cearșaf ce-i acoperea diabolic splendoarea. Privirea ei spunea lucruri pe care le-aș fi înțeles pe deplin dacă aș fi avut mai mult timp, dar semi-nudul din fața mea îmi solicita întreaga atenție.

Cinci împingeri din plan orizontal și treizeci de poze mai târziu, Țestosteronul îmi mulțumea pentru ajutor cu un hohot zgomotos și o palmă zdravănă peste spate. M-am gândit că dacă așa te lovește un super când e prietenos, n-aș vrea să știu cum te lovește când e pe modul nervos. Atunci mi-am adus aminte de întâmplarea cu Gheorghe Popa și coaja de sămânță și am decis să-mi pun norocul la încercare, poate aflu ceva în plus.

Țestosul, cum i se mai spune într-o variantă abreviată, plecase fără să șteargă transpirația de pe băncuță, curățenia fiind apanajul femeilor, nu al bărbaților alpha, așa că m-am dus după el.

-Scuză-mă.

-Ce? Vrei și tu o poză cu mine? m-a întrebat.

-A, nu. Aș vrea să vorbim un minut, dacă ai timp. Numele meu e Tibi și sunt reporter de investigație. Aș vrea să-ți pun câteva întrebări despre Gheorghe Popa.

Cererea mea l-a pus în defensivă. Pe moment, nu am perceput tensiunea, punându-i încordarea pe seama seriilor de piept și brațe pe care tocmai le terminase. Noroc că am obiceiul să-mi înregistrez discuțiile. Disting mai bine nuanțele la a doua sau a treia audiție, când pot să-mi dau seama dacă o laudă e sinceră sau e menită să-mi distragă atenția de la subiect, cum a fost cea despre meseria de reporter.

-Reporter? La ce televiziune, că nu te-am văzut la teve?

-Fără televiziune. Reporterii de investigații sunt mai pe scris, așa, și doar apoi, dacă subiectul e bun, se face un reportaj care e prezentat de cineva care arată mai bine ca mine.

Am învățat în timp că autoironia ajută la câștigarea încrederii și mi-am format un set de glume standard la care apelez în caz de nevoie. E încă una din superputerile mele.

-Foarte bine, frate, mi-a zis el, virând brusc într-un discurs vitriolic la adresa “reporterizdelor” care se culcă cu șefii lor și fură joburile unor băieți talentați ca mine.

-Ce părere ai despre Gheorghe Popa? l-am întrebat poate puțin prea direct. Îi cunoșteam opiniile despre egalitatea între sexe și nu voiam să aud mai multe despre ce înseamnă să fii un bărbat adevărat. Ar fi fost stânjenitor pentru amândoi să descoperim că eu nu corespund nici uneia dintre definițiile lui.

-Am o părere bună. Ce părere să am? a răspuns el fără să răspundă.

-Nu știu. O părere, orice. Zilele trecute a băgat un tip în spital cu o coajă de sămânță.

-Frate, nu poți să faci omletă fără să spargi niște ouă și nu poți să salvezi ziua fără să spargi niște fețe.

M-a mirat poziția lui tranșantă și cred că asta s-a văzut pe fața mea. S-a grăbit să completeze.

-Ce vreau să zic e că nu-i ușor să fii super. Misiunile noastre sunt super solicitante. Trebuie să fim în priză non-stop. Să îi batem pe ăia răi, dar să avem grijă să nu îi izbim de mașini și blocuri, să nu provocăm daune, să nu stricăm chestii scumpe. Să fim atenți la toți civilii, dar să presupunem că oricare dintre ei poate fi un dușman sub acoperire, un super camuflat.

-Din câte știu eu, Gheorghe Popa nu era în misiune, am zis.

-Și câte știi tu?

Un iz distinct de aroganță a răsunat din cuvintele lui, ca și cum existența persoanelor cu metabilități e inaccesibilă înțelegerii umane. Ca și cum ar fi sub demnitatea lor să-și justifice acțiunile în fața unor bieți muritori.

Simțeam că sunt aproape de ceva. I-am ignorat remarca jignitoare și am continuat.

-Vrei să spui că Gheorghe Popa era în misiune?

-Vreau să spun că n-avem cum să știm, nici tu, nici eu, ce treabă avea omul. El poate să spună că-i în misiune, dar să meargă, de fapt, în vacanță. Sau invers: să spună că merge să ia pepeni din sud, unde se coc mai devreme, și în realitate să fie într-o misiune secretă pentru Guvern.

Informația asta era nouă pentru mine.

-Lucrați și pentru Guvern?

În înregistrare, vocea lui pare să-și piardă puțin din bariton. Sau poate că așa vreau eu să pară.

-Nu, frate, nu lucrăm pentru Guvern. Ziceam doar că n-ai de unde să știi.

-Aia e clar. Eu, cel puțin, știu foarte puține despre el. Doar din ce apare în presă și pe interet. Sunt sigur că face o grămadă de chestii bune despre care nu află nimeni.

Dacă vorbești destul de mult, ajungi inevitabil să spui ceva real. Pe asta îmi bazez eu metoda. Știu că pot ajunge la adevăr momindu-i pe oameni cu întrebări banale și făcându-i să vorbească despre orice, doar să vorbească. Mai devreme sau mai târziu, o să dezvăluie ceva relevant despre subiect sau despre ei înșiși. Am pomenit de bunătatea lui Gheorghe Popa pentru a vedea dacă Țestosul îmi întărește punctul de vedere sau dimpotrivă, mă contrazice.

-Fra, Gheorghe Popa e cel mai bun dintre noi. Oricând, orice ar face, dacă e nevoie de el, sare în ajutor. Dacă îl strigi, te aude și vine. E cel mai bun apărător al țării și, dacă e să fiu sincer, e cel mai bun apărător al planetei. E super-eroul desăvârșit.

Ca om al cuvintelor, simt când sunt folosite greșit. Acel “desăvârșit” nu-și avea locul în descrierea lui Gheorghe Popa. Vorbeam, în fond, de același Gheorghe Popa care l-a pus pe Chronograf să dea timpul înapoi doar că să pună un bilet la pariuri.

Având încredere în metodă, l-am lăsat să continue.

-Pe mine nici nu mai știu de câte ori m-a ajutat. Mi-a salvat viața în luptă, când Bastos Maniacul era să mă înece în Someș. Mi-a adus iaurt și banane când eram internat în spital cu picioarele rupte, după ce am sărit din avion fără parașută ca să câștig un pariu. Mi-a făcut rost de gogoși când era Gogoșeria proaspăt deschisă și trebuia să stai la coadă o oră. Am un Ford F-350 Raptor pe care el mi l-a zburat din State. Și la jumătate de preț, pe deasupra. Nici n-a vrut să-mi ia banii, eu am insistat, că știam că are nevoie și că de aia face transporturi internaționale.

Am făcut ochii mari. Radarul meu tocmai detectase un adevăr la orizont.

-Ce fel de transporturi internaționale? am întrebat.

-Ce?

-Ziceai că Gheorghe Popa face transporturi internaționale pe bani.

-Nu, frate, ziceam că nu ia bani.

În acest moment al discuției, Țestosul a început să se uite lung prin sală. Se temea să nu-l fi auzit și altcineva în afară de mine. Așa am presupus atunci, că e cuprins de frică. Timpul, din păcate, mi-a dat dreptate.

-Deci face transporturile gratis? am continuat eu.

-Ce transporturi?

-Transporturile de care ziceai.

-Nu ziceam, frate, de nici un transport. Ce-ai? Mi-a adus o mașină, atât. Fii și tu mai atent, că de asta nu ajungi la televiziune, că nu ești bun de reporter. Hai, pa! Mă duc să alerg puțin pe bandă, că azi e zi de picioare.

Ajuns acasă, am putut confirma din mai multe surse de încredere că exercițiile la picioare nu se combină cu cele de piept. De asemenea, din TikTok-urile lui, am dedus că Țestosul lucrează doar partea de sus a corpului. Acesta a fost și motivul pentru care și-a rupt picioarele când a sărit din avion. Erau nelucrate.

Și apropo de avioane, aveam în sfârșit o pistă. Gheorghe Popa avea nevoie de bani.

Întrebarea care se contura în mintea mea era următoarea: de ce avea nevoie de bani un om cu metabilitățile lui? În ce situații se dovedește insuficientă atotputernicia? Cât trebuia să plătească, cui și pentru ce? Cum aveam de gând să merg mai departe cu investigația? Și ce avea de gând să-mi facă dacă afla că sunt pe urmele lui? Întrebarea era, pesemne, mai multe întrebări.

(va urma)