Incredibilul Gheorghe Popa - Cap.3: Instinct animalic
în care Gheorghe Popa mă sperie de ajung să fac pe mine și apoi mă sperie și mai tare
Pentru a fi la curent cu povestea Incredibilului Gheorghe Popa, citește și
Capitolul 1: Aterizare forțată | Capitolul 2: Forță majoră
Fără să am date concrete, pot să declar cu o mână pe inimă și cu cealaltă pe petele de urină de pe pijama că sunt primul și singurul om din lume care visa că doarme în patul lui și, o clipă mai târziu, s-a trezit căzând din cer.
De obicei se întâmplă invers. Visezi că te prăbușești de undeva de sus și spaima crește gradual în tine până când impactul iminent cu solul face ca imaginarul să cedeze subit în fața concretului, moment în care te trezești ușurat și îi mulțumești divinității preferate că a fost doar o halucinație specifică somnului. Două minute mai târziu, uiți tot ce ai visat și îți vezi mai departe de treabă.
Tipic mie să-mi iasă pe dos chiar și un vis clasic, de duzină. Ce-i drept, m-am trezit ușurat. Pe mine.
Din cădere n-am înțeles nimic. Țin minte doar un vâjâit punctat cu țipete, un peisaj vag urban ce mi se rotea în jurul capului, întrerupt de nori și de albastru, și o umezeală neplăcută. Habar n-am cum pot unii oameni să considere săritul din avion o distracție. Pe mine, căderea m-a înspăimântat dincolo de orice înțelegere. N-am conștientizat pe deplin ce mi s-a întâmplat nici după ce, ținându-mă de o gleznă, Gheorghe Popa m-a lăsat jos și mi-a explicat.
- Data viitoare pupi asfaltul.
- ..., am tăcut eu, respirând pe gură și verificând mintal dacă toate părțile corpului îmi sunt la locul lor.
Întins pe burtă în parcarea din spatele blocului, îmi venea să sărut pământul ca un papă proaspăt aterizat, atât eram de bucuros de încetarea coșmarului. Mi s-a părut cam neinspirat din partea lui să mă amenințe cu o pupare viitoare a asfaltului în timp ce eu eram deja lungit pe asfalt. În fine.
- Oricum, nu mai pun mâna pe tine acum când știu cât de ușor te (pauză voit dramatică) emoționezi. Altă pauză. Pe tine.
- ..., am tăcut eu în continuare, respirând pe gură și încercând să-mi dau seama dacă umezeala pe care o simțeam pe piept era urină sau transpirație.
- E urină, a spus el.
- De ce? am întrebat eu.
- Are legătură cu instinctul de supraviețuire. Animalele speriate își eliberează vezica pentru a scăpa de greutate și a putea fugi mai repede. Habar n-am de ce se întâmplă și atunci când cazi. Dar, dacă te face să te simți mai bine, să știi că nu ești primul care pățește asta. Dar ești primul la care e atât de roz.
- Am mâncat sfeclă ieri. Pe moment, cu atât am reușit să contribui la conversație.
- Și azi puteai să o sfeclești.
Am trecut peste replica forțată și am mai tăcut puțin, neștiind ce altceva să fac. Purta cizme negre de gumă, pantaloni verzi de bumbac și o cămașă bej în carouri cu mânecile răsucite mai sus de coate. Arăta ca un zilier în pauza de masă. Mă așteptam să întindă niște felii de parizer pe o foaie de ziar și să zdrobească o ceapă cu pumnul. Mă așteptam să mă zdrobească pe mine cu pumnul. Părea în stare de orice.
- De ce ai făcut asta? am întrebat eu cu toate că undeva, în străfundurile minții, știam de ce făcuse asta. În ziua precedentă, o luasem pe maică-sa la întrebări.
Știam de la Țestosteron că Gheorghe Popa avea nevoie de bani. Voiam să știu și motivul. Mai știam și că, săpând în finanțele unuia dintre cei mai puternici superoameni de pe planetă, riscam să îmi sap singur groapa. Nevoia de adevăr e mai puternică în jurnaliștii adevărați decât nevoia de siguranță. Nevoia de bani e ultima pe listă, de aceea nu sunt niciodată bani în presă.
Mi-am început investigația pe partea juridică. Era cel mai simplu așa. Aveam abonament la un site care centralizează datele tuturor firmelor din România. Un fel de Registrul Comerțului, dar care funcționează. Am găsit câteva zeci de administratori de firme numiți Gheorghe Popa, dar nici unul dintre ei nu era cel vizat de mine. Adresa lui din Borhanci nu figura ca sediu de firmă. Drum înfundat.
Am trecut mai departe, pe persoană fizică. O colegă de facultate cu care m-am complicat sentimental în perioada facultății și încă mă complic ocazional lucrează într-una din băncile mari ale țării. Nu spun care, dar rimează cu Șmanca Transilvania. În schimbul unei cine cu final deschis, mi-a furnizat toate datele disponibile din sistemul lor. Adică nimic. Gheorghe Popa nu avea conturi de nici un fel, nici personale, nici de salarii, nici de economii, nu avea depozite nici în lei, nici în valută, nici credite ipotecare, nici de nevoi personale, nici nimic. Din punct de vedere bancar, cuvintele ei, Gheorghe Popa nu exista. Mă întrebam dacă era inexistent și din alte puncte de vedere.
Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. Lipsa informațiilor poate fi un indiciu. Unul pentru care am fost bucuros să plătesc o cină, două sticle de vin și o cameră de hotel. Conform deontologiei jurnalistice, am dreptul să-mi protejez sursele și să nu le dezvălui identitatea. E pentru binele lor. Dacă se află în spațiul public că o angajată a unei bănci mi-a oferit informații confidențiale în schimbul unei seri – zic eu – memorabile, ar putea exista consecințe neplăcute atât din partea șefilor ei, cât și a colegelor cu care lucrează în sediul de pe Brâncuși. Posibil ca și Cosmin, soțul sursei al cărui nume va rămâne secret, să aibă ceva ce obiectat în legătură cu întâlnirea noastră.
Internetul m-a scufundat într-un ocean de amănunte mai mult sau mai puțin demne de un articol de prima pagină. Gheorghe Popa e în zodia leului. Gheorghe Popa a dat gol șutând o minge dintr-un stadion în altul. Gheorghe Popa a lansat moda hainelor rupte în România. Neintenționat, pentru că și le tot rupea bătându-se cu diverși răufăcători și îi era lene să le repare sau să le schimbe. Gheorghe Popa își tunde singur iarba din curte folosind privirea laser. Gheorghe Popa a lucrat în tinerețe pe post de chelner și a fost concediat pentru că, deși e mai rapid decât glonțul, întârzia cu comenzile la mese. Asta era înainte să-și facă publice puterile, totuși. Gheorghe Popa a făcut armata. Gheorghe Popa preferă prăjiturile fără cremă. Gheorghe Popa a făcut reclamă unei firme de pariuri sportive, iar faza cu golul marcat de pe un stadion pe altul a fost regizată. Gheorghe Popa, un om cu puteri de zeu, se declară profund religios. Hopa!
Apartenența religioasă m-a dus cu gândul la recensământul populației care se desfășura în perioada aceea. Completasem recent formularul online și petrecusem o bucată bună de vreme cântărind diferențele subtile dintre categoriile Ateu, Agnostic, Fără Religie și Nu știu/Nu răspund. Etapa digitală a autorecenzării urma să se încheie, fiind urmată de etapa manuală: mersul din ușă în ușă. Am presupus într-un mod calculat că părinții lui Gheorghe Popa fac parte din pătura celor nealfabetizați digital. Mi-am scos la imprimantă un badge simplu cu numele meu, o poză mai veche și funcția “recenzor”, mi-am pus sacoul bun peste o cămașă bleu, m-am înarmat cu un clipboard negru ca să-mi completez arsenalul de butaforii și m-am pus pe așteptat, parcând mașina pe o străduță paralelă cu cea a familiei Popa. Setasem Google să-mi trimită notificări legate de numele “Gheorghe Popa”. Când am primit una despre vizita lui surpriză la o școală din Bacău, am știut că am o fereastră de cel puțin jumătate de oră ca să acționez.
M-am înființat în fața porții și am sunat la sonerie. Margareta Popa m-a invitat în casă și m-a servit cu cafea, scuzându-se pentru lipsa soțului care era cu treabă prin vecini. Sufrageria era mobilată clasic și decorată cu icoane și poze de familie. Domeniul fotografiei a evoluat în așa fel încât, în majoritatea caselor, pozele alb-negru înfățișează rudele moarte, în timp ce pozele colorate sunt rezervate celor vii. Doamna Popa m-a surprins admirându-i pereții.
- Ia ui' ce frumușel era Ghiță aici, mânca-l-ar mama. Asta-i de când a terminat liceul.
Chiar și fără ceva anume care să-l dea de gol, îl recunoșteai pe Gheorghe Popa. Privea serios către obiectiv. Fusese făcută într-o perioadă în care zâmbitul în pozele școlare nu se inventase încă. Mi-ar plăcut să-l văd într-una din ipostazele clasice în care au fost surprinși toți copiii din perioada aceea, gol pe canapea, pe cămilă cu marea în spate sau stând pe genunchiul lui Moș Crăciun la serbarea școlară. I-ar fi dat o dimensiune umană. Din păcate pentru curiozitatea mea, în sufragerie nu erau poze cu “Ghiță”. Doar cu Gheorghe.
- Și frumos, și deștept, am zis eu, încurajând-o.
Așa obții ce vrei de la oameni, prefăcându-te că ești de partea lor.
- Da, foarte isteț. Atât că n-au știut profesorii cum să-l ia. Avea probleme tot timpul. Era și perioada în care i s-au activat puterile. Numai eu știu ce-a fost atunci în sufletul meu și câte am pătimit din cauza lui. Bine că s-a terminat. Apropo, nu ar trebui să fie și el aici să răspundă la întrebări?
I-am spus că voi ajunge și la el, că mă grăbesc să completez formularele pentru cât mai mulți oameni și că o fac în funcție de cum îi prind acasă. A părut convinsă și am pornit întrebările. Le copiasem mot-a-mot din chestionarul online și doar pe cele legate de starea materială a membrilor gospodăriei le-am ajustat în interes profesional, ca să zic așa.
Tudor Popa, cunoscut în zonă ca Todoruț, a fost veterinar la viața lui. După pensie, a continuat să activeze în domeniu, dar într-o capacitate neoficială. În traducere, își suplimenta pensia făcând diverse ciubucuri prin cartier. De regulă, dădea antibiotice la vaci și deparazitări la câini. De Paște, tăia miei. De Crăciun, tăia porci. Norocul lui că meseria de doctor veterinar nu necesită un jurământ hipocratic.
Margareta se ocupa de casă. Case. Căci ea se îngrijea și de partea în care locuia Gheorghe. Despre Gheorghe n-a vrut să-mi spună nimic. A insistat să-l vorbesc personal cu el. I-am mulțumit și am plecat. Încă un drum înfundat. De obicei, când întâlnesc atât de multe bariere, încep să cred că cineva are ceva de ascuns. Credința mi se întărește când același cineva mă răpește din pat și mă amenință cu moartea.
- Știu că ai început să pui întrebări. Știu că ai vorbit cu prieteni de-ai mei și că ai avut nesimțirea să o deranjezi chiar și pe mama. Să nu te mai prind în jurul casei mele, că nu știu ce-o să se întâmple cu tine. Nimeni n-o să știe. M-ai înțeles?
Supărarea lui era clară. Am încercat să-l frăgezesc cu o glumă.
- Deci ideea e să nu mă prinzi, nu să mă opresc din ce fac.
- Bă, tâmpitule! Răcnetul lui a făcut geamurile blocului să tremure.
Risca să atragă atenție nedorită asupra noastră, așa că a continuat șoptit.
-Vrei să mori? Dacă insiști să te bagi în treburile mele, asta o să se întâmple. E primul și ultimul avertisment. Ai grijă.
A zburat înainte să-l întreb dacă poate să mă ducă înapoi în apartament. Închis pe dinafară, plin de urină, desculț și speriat, m-am așezat pe o bordură și am început să plâng. Eram în cel mai de jos punct al vieții mele. În toată disperarea și frustrarea de atunci, mi s-a conturat pe nesimțite ideea că, din moment ce nimic nu poate fi mai rău de atât, nu exista nici un motiv solid să mă opresc din a încerca să dezleg misterul numit Gheorghe Popa.
Am rugat un vecin să sune la un lăcătuș și, o oră mai târziu, eram în fața televizorului uitându-mă la știrea despre moartea Țestosteronului. Asta mi-a cimentat hotărârea. Dacă Gheorghe Popa a fost în stare să-și ucidă un prieten doar pentru că acesta a divulgat un detaliu minor despre viața lui personală, înseamnă că ascunde ceva colosal. Și eu eram cel care urma să-l dea în vileag. După ce făceam un duș.
(va urma)