Întâlnirea comicilor anonimi

partea întâi

Salut, eu sunt Tiberiu și sunt comic. Au trecut șase zile și unsprezece ore de când n-am mai rostit cu voce tare o glumă și trebuie să recunosc că au fost cele mai grele șase zile și unsprezece ore din viața mea. Mai grele și decât săptămâna din octombrie în care am fost în concediu cu socrii. 

Căcat! Mă scuzați, n-am vrut. Efectiv, mi-a scăpat. Căcat! 

M-am concentrat atât de tare să nu deschid cu ceva amuzant și acum poftim!

Chiar mă gândeam în timpul celorlalte discursuri cât de ironic e că întâlnirile anonimilor încep cu noi spunându-ne numele. O glumiță la care s-a gândit absolut toată lumea, presupun. Mi-era frică să nu-mi scape acest mic porumbel și uite că mi-a ieșit pe gură ditamai struțul. 

Mă rog… replicile acide despre socri sunt atât de clișeice încât nu pot fi considerate glume în sensul strict al cuvântului. Așa cum există noțiunea de nuditate nonsexuală, ar putea exista și cea de umor neamuzant. 

Până la urmă, totul se rezumă la livrare, iar eu consider că am spus replica pe ton neutru, ca fapt divers. Dacă ați râs la ea, e de la voi. Eu n-am dat-o ca glumă, ci ca exagerare clasică. Și nici n-am fost sincer în declarație, pentru că singurele mele greutăți din concediul cu socrii au fost farfuriile de la all-inclusive. 

Căcat! Mă scuzați, din nou. Glumă tâmpită! Am vrut să mă deschid în fața voastră și așa e când te deschizi complet, ies și cele bune, și cele rele. Căcat!

Bun, deci au trecut fix două secunde de la ultima glumă. Practic, sunt la pământ și asta înseamnă că de aici nu pot s-o iau decât în sus. Un gând îmbucurător. Posibil ca săptămâna care vine să fie mai ușoară decât cea trecută. După cum ziceam, mi-a fost teribil de greu.

Am scrâșnit din dinți. Am strâns din pumni. Am deblocat telefonul de un milion de ori și l-am închis de tot atâtea ori. Aveam o idee pe care voiam s-o împachetez sub formă de TikTok. Ceva despre cât de sănătoasă era dieta dacică. Strămoșii noștri mâncau corect carne și legume, nuci și lactate grase.

Strămoșii noștri, keto-dacii. 

Unii dintre voi ați zâmbit. Alții ați scos aer pe nas. Da, știu, e genul acela de glumă care te face să pufnești superior, mândru că nu te-ai gândit tu la o asemenea prostie. Știam și eu că-i o glumă slabă, că jocurile de cuvinte sunt cringe chiar și atunci când sunt bune. Mai ales când sunt bune!

Dar știți la fel de bine ca mine că dependenții sunt experți în găsirea justificărilor. În raționalizări. În autoamăgiri.  

Mă gândeam că pot să dau o dimensiune meta glumei, că pot să o interpretez într-un registru postironic pentru a evidenția faptul că sunt conștient de penibilul ei.

La faza asta cu keto-dacii, gluma nu e în jocul de cuvinte, ci în comentariul social implicit și nerostit din spatele ei, un comentariu despre ce înseamnă să produci content în contextul actual, despre creativitate și lene, despre tradiție și nevoia de a o contesta, despre așteptări și despre întâlnirea lor. 

Aveam un film întreg în cap. O lungă dezbatere pro și contra în care pro-ul câștiga în prelungiri. Un eseu vizual argumentativ și exhaustiv. Un documentar Netflix în trei episoade despre cum schimbarea unei singure litere poate să-ți deschidă orizonturi umoristice nebănuite.

Cumva, habar n-am cum, am găsit în mine resursele necesare să apelez la o forță superioară și să mă conving că George Carlin n-ar fi făcut niciodată o glumă atât de facilă. În cel mai bun caz, ar fi inclus-o în cartea cu căcărezele cerebrale (Brain Droppings), considerând-o prea șubredă pentru a fi spusă pe scenă, în fața unui public pe care îl putea privi în ochi.

Cu ajutorul lui Carlin, am făcut un efort mintal și spiritual și am decis să renunț la TikTok-ul keto-dacic. Chiar și așa, am adormit numărând like-urile pe care le-ar fi strâns gluma mea pe rețele. 

Și asta a fost doar luni. 

(va urma)