La sală după zece ani: cele 5 stadii ale durerii

teorie inspirată de decizia neinspirată de nu merge la sală timp de zece ani

Am observat recent că am niște colăcei și că respectivii colăcei au început să facă burtă. Și când spun “recent“ mă refer la fiecare zi din ultimii trei ani.

Așa că m-am avântat până la cea mai apropiată sală, ca să nu trebuiască să merg mult pe jos până, și mi-am făcut un abonament pe șase luni.

Apoi, cu abonamentul activ, am așteptat o săptămână să mă primească un instructor, că fără instructor abia îmi găsesc palmele să fac o flotare.

În ziua “deburtării”, mi-am luat echipamentul și m-am prezentat la sală cu inima deschisă și portofelul întredeschis, că nu-mi place ideea că trebuie să plătesc pe cineva să-mi dea de lucru. E contraintuitiv.

Ajuns acolo, am pornit într-o aventură care a trecut prin 5 etape distincte:

1. Confuzie

Cum adică trebuie să mănânc mai mult dacă vreau să slăbesc? Ce fel de psihologie inversă trebuie să fac cu metabolismul meu ca să-l păcălesc să ardă mai bine gogoșile?

Și cum adică sala reprezintă doar 30% din rețeta sănătății, restul de 70% fiind nutriția? Îmi zici că puteam să slăbesc mâncând și nici măcar nu trebuia să vin la sală? Și-mi spui asta acum, după ce mi-am făcut un abonament pe șase luni?

Ok, și de ce am venit la sala asta plină cu echipamente și fiare dacă fac doar fandări și abdomene? Ah, la alea vom lucra mai încolo? Cât de mai încolo? Două luni? Mult.

2. Frică

Mirosul ăla puternic din sălile de forță nu e de la transpirație. E de la frică. O frică împuțită ce iese prin fiecare por când tragi de fiare și de tine ca să-ți recapeți corpul de acum 10-15 ani. Sau măcar corpul pe care ar fi trebuit să-l ai acum.

E o frică sinistră, mută, de a nu fi în stare să te ridici deasupra problemelor. O oră de sală e o metaforă pentru viață: te confrunți cu greutăți tot mai multe și mai mari. Ce nu te doboară îți umflă bicepsul.

Prin colțuri pândesc și alte frici, mici și mijlocii. Frica de a nu fi mai slab decât ceilalți. Frica de a nu-ți cădea bara aia pe gât. Frica de a nu te face de rușine cu faptul că trebuie să lucrezi cu aparatul gol, fără greutăți.

Asta, ultima, e o frică pe care o cunosc bine. Nu doar că am făcut exerciții cu bara goală și cu cele mai mici gantere, dar când am ajuns la aparate instructorul a adus de afară un copil de grădiniță care să-mi fie spotter, ca să-mi fie greu nu doar fizic, ci și emoțional.

Greutatea clădește nu doar fesierul, ci și caracterul.

3. Febră

După zece ani de viață sedimentară și relaxare musculară, două antrenamente m-au făcut să mă mișc prin casă ca un pui de girafă proaspăt născut. Un copil cu ADHD are mai mult control pe gândurile lui decât aveam eu pe picioare.

Bambi pe gheață era mai adunat decât sunt eu acum. Am febră și la pleoape. N-am mai clipit de la începutul textului. Acum clipesc manual, ducând degetele la ochi. AU!

Mi-aduc aminte că am dat bani ca să mă doară toate astea. Pe lângă toate celelalte, acum mă doare și sufletul. Încerc să-mi alin suferința cu niște rondele de orez expandat. Culmea, nu funcționează.

4. Acceptare

Aia e. Mă doare, dar pot trăi cu durerea și nu am de gând să o s-o las să mă definească. Icnesc de fiecare dată când mă aplec să-mi leg șireturile, dar eu sunt mult mai mult decât aceste icnete. Eu sunt și râsete, și tuse seacă, și sughiț, și lacrimi la filmul ăla în care Liam Neeson joacă rolul unui copac.

Acum e greu și mai încolo va fi și mai greu, dar și eu voi fi mai puternic. Asta dacă îmi fac toate seriile și toate repetările și nu le număr aiurea ca atunci când m-a pus instructorul să fac 50 de ridicări pe stepper pentru mușchii gambelor.

5. Ciudă

După a patra ședință începi să te obișnuiești cu durerea și aproape că anticipezi cu plăcere momentul ăla în care o să tragi de tine până te ustură mușchii.

Pe lângă fibra musculară, crește în tine și o fibră de mândrie.

Te bucuri că te-ai apucat în sfârșit de ceva mișcare și abia aștepți să se vadă o diferență. Oricât de mică. Apoi te gândești că puteai să faci asta încă de acum trei ani. Sau cinci. Sau șapte. Și te cuprinde ciuda.

Dacă mă apucam acum trei ani de sală, azi n-ar fi trebuit să tastez cu nasul pentru că nu-mi pot mișca brațele de febră, după ce luni am făcut piept și triceps.