Locul meu în istoria lumii

momente și schije

Azi noapte am venit de la mare și am ajuns acasă târziu și am dormit mult, ca după o noapte de Revelion, dar poate nu la fel de mult pe cât aș fi dorit pentru că ai mei m-au trezit să-mi spună că s-au prăbușit turnurile gemene. Toată lumea din televizor și din afara lui vorbește de parcă a știut dintotdeauna ce sunt turnurile gemene. Eu abia acum am auzit de ele și mă simt prost că n-am auzit de ele mai devreme și mă întreb dacă a fost obligatoriu să fie dărâmate cu avioane identice. Că așa e la gemeni. Trebuie să aibă amândoi parte de același tratament, aceleași lucruri, aceleași haine, aceleași jucării și același destin trist. 

Sunt chelner într-o pizzerie. Sunt într-o stațiune montană din statul Idaho. Îmi fac o cafea cu frișcă și caramel și sirop de ciocolată. Am deschis de o oră și încă nu a intrat nimeni. Managerul îmi povestește despre cât de bine mergea afacerea în anii trecuți, despre câți bani se făceau în anii trecuți, despre cât de mulți angajați lucrau aici în anii trecuți. Suntem în 2009 și anii trecuți au trecut și eu simt personal efectele distrugătoare ale crizei globale. Puls ridicat. Transpirație. Anxietate. Nevoia de a merge iar la baie. Din cauza speculației cu remixuri de credite imobiliare super riscante mă simt eu așa încordat. Sau poate că e de la cafea. Dar poate că n-aș fi băut atâtea cafele dacă băncile alea nu dădeau faliment. Aș fi servit pizze americane unor cucoane ca aceea care mi-a spus că “everybody likes a little ass, but nobody likes a smart-ass” când m-a întrebat cum am ajuns în America și eu i-am zis “cu avionul”.

Cazurile de îmbolnăviri cu coronavirus cresc de la o zi la alta și eu stau cu ochii pe internet mai atent decât stau cu ochii pe el de obicei, când stau cu ochii pe el pentru că n-am nimic mai bun de făcut cu ochii. E joi în Cluj-Napoca și mâine ar fi trebuit să-l văd pe Ricky Gervais în Viena făcând stand-up. Site-ul de prezentare al orașului anunță că nu mai e voie cu evenimente cu public. Mă uit la biletul lucios primit prin poștă și închid fereastra companiei de zboruri low-cost și închid și ochii. Expir lung pentru că treaba asta e din ce în ce mai serioasă și se pare că boala nu are leac și nimeni nu știe ce se va întâmpla și singura chestie sigură e că nu mă mai duc la niciun spectacol de nicio comedie. 

Sunt tolănit într-un puf în grădina casei la care m-am mutat recent și mă simt complet deconectat de tot și de toate și am impresia că nu mă ancorează nimic în istoria lumii. Ce mă fixează de un anume timp, de un anume loc, de o nu știu care țară, într-o nu știu care vară? Cum pot să fiu sigur că am făcut parte din această viață? Nu din a mea. Din a lumii. Unde am fost eu când s-a făcut Istorie?

Sunt în fața blocului. Am o vârstă cuprinsă în numărul degetelor de la picioare și mă uit la camioane pline cu mineri care se grăbesc spre capitală să facă dreptate cu propriile mânere de târnăcop. Îl întreb pe tata de ce nu e și el într-un camion și îmi răspunde ceva ce acum apreciez ca fiind un răspuns foarte bun. Asist de pe margine la debutul primei mineriade. La următoarele, am mai multe degete de picioare în buchetul vieții și nici nu-l mai întreb pe tata de ce nu se bate și el cu jandarmii pe defileul Jiului. Înțeleg.

Sunt pe scenă într-un bar mic din Cluj și execut exemplar partea de MC a unui show caritabil ce strânge niște bănuți pentru refugiații ucraineni. Lumina îmi bate tare în ochi și inima îmi bate tare  în piept pentru că trebuie să fiu amuzant și să afișez o atitudine sfidătoare în vecinătatea atât de palpabilă și de terifiantă a războiului. Eram pe internet când a început totul și tot pe internet eram când a continuat totul și acum, când scriu asta, e un an mai târziu și mi-am pierdut orice interes față de război și sunt tot pe internet. 

Sunt la birou într-o seară de duminică. Mai am de scris niște comedie pentru emisiunea de săptămâna viitoare, care se filmează mâine. Tipa cu care am fost la întâlnire m-a adus cu mașina. M-am întins din scaunul pasagerului, peste frâna de mână, să o sărut. Nu se aștepta să fac asta și eu nu mă așteptam să nu se aștepte. Probabil de asta a fost atât de plăcut. Sunt îngrijorat de cât de bine ne-am înțeles. Mă tem că dacă vom continua să ne vedem și vom intra într-o relație, fericirea pricinuită de această schimbare îmi va afecta munca. Fericirea mă va face incapabil să produc aceeași comedie acidă, născută din frustrare, pe care am produs-o cu succes până acum. Mi-e frică să nu fiu atât de fericit încât să nu mai fiu amuzant. Am mai auzit eu undeva că dragostea înseamnă să-ți fie frică, dar cred că eu am dezvoltat o tulpină total nouă a acestei frici. 

Sunt la laptop și încerc să înțeleg cum funcționează undele gravitaționale ca să pot scrie o glumă, un text, ceva despre evenimentul săptămânii. Două găuri negre supermasive s-au ciocnit în urmă cu multe miliarde de ani și au produs niște valuri care curbează acum, zilele astea, spațiul și îl întind și îl comprimă de parcă spațiul ar fi elasticul din boxerii lui Dumnezeu. Dar măcar unda asta e una cinstită și nu insistă să fie și particulă în același timp. Al dracului multitasking!

E trecut de zece seara și băieții de la timesnewroman tocmai au postat cel mai nervos și serios text al lor de până acum. Nu sunt singurii, dar mesajul lor m-a afectat cel mai puternic. Nu te-ai aștepta de la un site de satiră să fie vocea rațiunii. Deși exact cu asta se ocupă un site de satiră. În fine. Ăștia din guvern au dat o ordonanță prin care își dau liber la furat. Ceva de genul, că n-am mai avut nervi să mă lămuresc complet. Tensiunea se coagulează online și iese prin fire invizibile din laptop să mă strângă de gât. Simt nevoia să ies la aer. Mă îmbrac bine și ies în stradă. Fac o tură de oraș îmbrățișat de gloata de protestatari și scandez rime către blocuri de locuințe, cămine de studenți și birouri goale. E frig și e târziu și am impresia că fac o diferență. E șase ani mai târziu, e cald și e devreme și am impresia că n-am făcut nimic.

Sunt în pat și Donald Trump e președintele lumii libere. Al unei lumi care e liberă așa cum au fost și dacii liberi: până la un punct. Când au avut de ales între două rele, americanii au ales răul cel mai distractiv. Răul celebru și tupeist care te prinde de păsărică. Cu siguranță, e mai ușor să faci haz de necaz decât de orice altceva. Fericirea nu te împinge către umor, mă tem în continuare, deși am deja trei ani de când demonstrez zilnic contrariul. 

Sunt în sufragerie în fața unei cefe la grătar și a unei porții de cartofi prăjiți și mă gândesc dacă să torn ketchup peste toți cartofii sau să torn ketchup într-un colț al farfuriei și apoi să-l abordez treptat cu câte un cartof pai. E miezul nopții și totul pare în regulă. Virusul mileniului n-a dat peste cap calculatoarele lumii și n-a doborât avioane și n-a stricat bursa, dar asta se poate datora și faptului că mileniul nou începe pe 1 ianuarie 2001 și nu pe 1 ianuarie 2000. 

Sunt în biroul meu în fața calculatorului și îi dau ordine inteligenței artificiale să-mi compună poezii și să-mi deseneze imagini și e frustrant că chatGPT nu știe să scrie o piesă de rap nostalgic-naționalist în stilul lui Puya și că Midjourney nu reușește să-mi deseneze un ficat care stă la masă și își umple fălcile cu mâncare, poză care îmi trebuie pentru un text despre cum românii exagerează cu mâncarea de sărbători. Le închid pe amândouă pentru că deocamdată inteligența artificială e doar un fel de ghiceală statistică bazată pe o bază de date limitată. O inteligență artificială adevărată ar funcționa doar jumătate din timp, în rest fiind copleșită de sindromul impostorului și găsind scuze să nu facă nimic, pentru că nu e destul de bună, de amuzantă, de talentată, de abilă. 

Până să-mi găsesc eu locul în Istorie, Istoria și-a găsit mai multe locuri în mine. Dacă unesc toate aceste puncte, obțin linia vieții mele. Până la urmă, exist în raport cu umanitatea, deci exist.