Mi-a spus ceasul că sunt stresat
o poveste despre interacțiunea omului cu tehnologia care e fictivă doar pentru deocamdată
Mi-a spus ceasul de la mână că sunt stresat.
Nu sunt. Adică nu eram stresat atunci când mi-a spus el că eram stresat.
Alergasem după un autobuz ca s-ajung la o ședință, după ce ședința anterioară se prelungise mult peste program. Dacă pierdeam autobuzul, ar fi trebuit să aștept încă un sfert de oră după un altul. Aș fi întârziat în mod sigur. Aș fi făcut o impresie proastă. Una care să-mi afecteze jobul. Cariera. Veniturile. Vibe-ul.
Timpul e bani. Întârzierea - chiar și una de 5 minute - ar fi putut să mă coste enorm. Așa că am fugit mâncând asfaltul după autobuzul ăla nenorocit. Săreau toate de pe mine. Strigam și-i făceam semne șoferului să nu cumva să plece înainte să urc și eu. Poate că păream puțin dezaxat. Puțin preocupat.
Dar nu eram stresat.
Smartwatch-ul nu face diferența între pulsul ridicat de stres și pulsul ridicat de fugă. El nu știe că a trebuit să alerg în afara orelor programate de aplicație pentru alergat. Nu știe că autobuzele nu vin mereu la orele anunțate. Nu știe că nu-mi permit să pierd nici un client în perioada asta. Nu știe că dansul produce același efect în corp ca o fugă către o ședință de care depinde viitorul tău. Nu știe că eu, de fapt, nu eram stresat. Doar puțin grăbit.
Acum sunt îngrijorat că ceasul și-a făcut o impresie greșită despre mine. Că va trimite datele la Apple și toți ăia din Sillicon Valley vor afla că sunt stresat, deși nu sunt. Adică nu eram stresat atunci când mi-a crescut pulsul de la alergat. Și nu sunt nici acum. Ăsta nu e stres. E altceva.
Oare am scris de prea multe ori cuvântul “stresat”?
Și încă o chestie. Mi-a spus laptopul, ăsta de pe care scriu acum, că stau prost cu încrederea în mine.
Un algoritm a analizat mișcarea degetelor pe tastatură și a observat că în ultimul an mi-a crescut cu 245% frecvența folosirii tastei “delete”. Aia cu care șterg chestiile pe care tocmai le-am tastat.
Asta înseamnă, conform deducțiilor logice programate în algoritm, ori că mă grăbesc să tastez ca să țin pasul cu viteza gândurilor, ori că n-am încredere în ceea ce scriu și de aceea mă întorc des să-mi corectez spusele. Pardon, scrisele.
Laptopul știe că am aproape 40 de ani și că faza cu viteza gândurilor e puțin probabilă, statistic vorbind, așa că singura explicație logică e că bâjbâi printre ideile pe care vreau să le exprim pentru că-mi lipsește încrederea în ele. În mine. Tastez cu jumătate de gură, cum ar veni.
Și asta nu-i nimic. Căștile mi-au trimis un mail prin care mă anunță că există riscul să dezvolt comportamente autodistructive.