Mi-am construit o imagine mică la marginea internetului

poveste de adormit adulți

Ca orice om care a muncit din greu toată viața, am reușit să-mi construiesc și eu o imagine mică la marginea internetului.

Cochetă și comodă, de o aroganță discretă, clădită din materiale vag elitiste și având un aspect exterior șui, poate chiar feng șui, imaginea mea se întindea pe vreo trei-patru platforme și era dotată cu toate cele necesare pentru a genera un venit de cel puțin 200 de inimioare per postare.

Experții în imagine o apreciau ca fiind una de om cu confort sporit, ceea ce nu îndrăzneam să neg, dar nici să confirm, întrucât laudele și flex-ul erau incompatibile cu modestia pe care o doream proiectată.

Dornic să evit aglomerația, stresul și obligațiile centrului, mi-am ridicat imaginea într-o zonă periferică. Cartier liniștit, plin de pomi verzi cărora le pusese gând rău primarul, cu spații de joacă pentru amatorii de jocuri de cuvinte, cuibărit printre meme și postări cinic-amuzante despre evenimente recente. Pe deasupra, mai și avea avantajul incontestabil de a fi situat la nici cinci minute de notorietatea mainstreamului.

După o vreme, poate din cauza căldurilor, poate din cauza vârstei, a început să mă obosească distanța pe care trebuia să o parcurg între mine și imaginea mea. Era o navetă dificilă, ce implica mult stat în trafic și multă disociere.

Eu, Tiberiu, locuiam ultra-central, în mijlocul propriului univers de impresii și experiențe. Imaginea mea, așa cum li se întâmplă multora după un anumit timp petrecut online, părea că e din ce în ce mai departe de mine.

O imagine trebuie să respecte un anumit standard comunitar, să se încadreze în anumiți parametri sociali. Are nevoie de îngrijire constantă, de atenție. O crești așa cum crești un copil, dar fără teama că într-o zi o să-ți reproșeze că ai împovărat-o cu traumele tale. Imaginea trebuie să fie într-un fel anume, pe când tu poți fi oricum. Aici mocnește conflictul.

Eu, Tiberiu, eram un tip ezitant, fricos, inert și, îndrăznesc să o spun, plictisitor. Acesta e și motivul pentru care mi-am dorit o imagine de vacanță atât de extravagantă, decorată cu umor acid, reacții agresive și atitudini blazate de băiat citit, expert într-ale totului.

Pe sub mobila ce imita umorul din Statele Unite, ascunsesem odorizante cu sarcasm discret, pe care mulți nici măcar nu-l percepeau. Pe acoperiș instalasem panouri fotovoltaice, în sensul că montasem fotografii cu mine și câinele meu cu scopul de a converti energia Like-urilor de pe Insta într-un sentiment efemer de validare.

Proprietarii care au citit până aici știu despre ce vorbesc, o astfel de imagine e greu de întreținut. Costă bani, timp, energie. Valabil și dacă ajungi să te confunzi cu ea, și dacă sunteți două entități complet distincte.

Eu nu locuiam în imaginea mea. Eu locuiam în mine însumi. Imaginea era doar o investiție, un construct, ceva ce speram să-mi aducă un câștig pasiv. De unde era să știu că acest câștig pasiv necesită un efort cât se poate de activ din partea mea?

De asta am făcut ce am făcut.

De asta am apelat la muncitori necalificați să-mi lucreze la imagine. Pentru că eram sătul să depun eu toată munca aia repetitivă. Eram sătul de rutina zilnică a postărilor, a emiterii de păreri, a editării pozelor și a producerii de content doar de dragul contentului. Eram sătul de această convenție socială care spune că, indiferent de natura jobului, trebuie să-ți faci timp să lucrezi și la imaginea ta.

Poți să fii tu dentist, fotbalist, avocat sau nutriționist. Pe lângă acest serviciu, e obligatoriu, mai nou, să lucrezi și la imaginea ta, să pui cărămidă pe cărămidă până când e gata PR-ul, să tencuiești cu filtre realitatea, să vopsești în nuanțe de roz orice rahat anodin și să transformi orice obicei de-al tău într-o pildă motivațională care să inspire, să vândă și, dacă ai noroc, să lanseze un haștag nou.

Profesioniștii sunt scumpi. N-aveam bani de ei. Așa că am încercat să angajez niște zilieri moldoveni să mi se ocupe de imagine. Toți meseriașii moldoveni, însă, plecaseră în străinătate. Acolo filmau ei TikTok-uri alea în care făceau pereții să pară de marmură, folosind doar încheietura mâinii și niște rășini epoxidice.

Progresul economic produce un fel de dans al pinguinului pe direcția est-vest. Când muncitorii dintr-o țară se mută mai la stânga hărții, locul lor e luat de vecinii din dreapta. Când românii pricepuți la finisaje au făcut un pas profesional către Italia și Germania, spațiul lăsat liber de ei s-a umplut repede cu o gașcă harnică de nepalezi și srilankezi.

Unul de-ăsta am chemat eu să-mi lucreze la imagine.

I-am propus târgul după ce mi-a livrat niște hamburgeri. L-am întrebat cât costă să-mi lucreze o zi și el mi-a dat de înțeles că nu costă nimic, că plata hamburgerilor s-a făcut online, cu cardul.

I-am gesticulat mai amplu și mai simplist dorința mea până când omul a părut că înțelege ce i se cere. Tot ce trebuia să facă era să-mi sape prin arhivă și să găsească niște sâmburi de content pe care să-i planteze în mentalul colectiv cu instrumentele clasice de cosmetizat imagini, story-urile.

În timp ce el lucra la imaginea mea, eu puteam să fiu eu însumi.

Eu mă eliberam de o corvoadă ce-mi lăsa un gust artificial în suflet, el primea niște bani pe care ar fi putut să-i trimită familiei lui. Toată lumea ieșea bine din treaba asta. Și ar fi ieșit bine mult timp, dacă omul n-ar fi fost atât de străin de limba română.

Dorind să-mi consolideze imaginea cu un strat de diversitate, Ajit, cum am aflat mai târziu că-l cheamă pe om, a dezgropat o glumiță gay pe care o postasem eu cu doișpe ani înainte, când era încă ok să faci glumițe gay, pe unul din conturile mele neoficiale.

Crezând că e vorba de o părere progresistă ce susține cauza comunității LGBTQ+, a încărcat-o pe toate platformele. Direct pe wall, pe stâlpul de susținere al contului.

Sincer să fiu, glumița nu era nici foarte jignitoare, nici teribil de amuzantă. Era doar un joc de cuvinte forțat ce sublinia prin intermediul unei trimiteri către sexul anal toate dificultățile cu care se confruntă zilnic o persoană gay. Formularea exactă îmi scapă acum, dar era ceva despre cât de nedrept e să-i discriminezi pe homosexuali, pentru că ei, săracii, au trecut deja prin destule căcaturi.

Un vorbitor nativ de limba română ar fi sesizat într-o clipă substratul glumei: Haha, ăștia fac sex altfel! Asta era toată ideea. O glumiță inofensivă, oarecum, dar și factual eronată. Pentru că diferența principală dintre un homosexual și un heterosexual e că unul face sex anal cu o femeie, iar celălalt, cu un bărbat. O diferență nesemnificativă, nevrednică de exploatare prin umor.

Ajit a scanat superficial gluma, posibil s-o fi trecut și prin Google Translate ca să fie sigur că a înțeles-o, și i-a dat drumul în sălbăticie. Unde a fost foarte rapid prinsă în vizor de activiști, hăituită prin toate blogurile și canalele de Youtube, și ucisă într-un final de comedianții care au ținut să explice ce anume e amuzant la ea.

Conturile mi-au fost blocate. Imaginea mi s-a prăbușit. Ajit a venit peste câteva zile să-și ceară banii. Am țipat la el și l-am înjurat în feluri extrem de creative și de corecte politic. Am evitat să-i menționez rasa, culoarea, naționalitatea sau accentul. L-am înjurat exact așa cum aș înjura un frate. Se uita la mine pierdut. Cu mâna pe inimă, i-am mărturisit că mi-a distrus imaginea și că ăsta e motivul pentru care mă agit. Mi-a imitat mișcarea și și-a pus și el mâna pe inimă, spunând “Și eu Ajit”.

-Eu mă agit și tu ești Ajit.

-Da, a confirmat el emfatic și generos, de parcă eu aș fi fost străinul care se descurca greu cu limba locului.

Neștiind să fac altceva, am pufnit în râs. Râdea și el. L-am plătit și a plecat. Am continuat să râd de unul singur. Râdeam a sărăcie, un râs de om fără imagine, un râs groaznic de eliberator. Râdeam cu lacrimi. Ori asta, ori plângeam în hohote.

După un timp, m-am trezit cu niște impresii beton în mână. Fără să-mi dau seama, începusem să pun bazele unei noi imagini. Atât că nu în același loc, ci puțin mai la dreapta.

---

Să ciocnim un păhărel

În anii trecuți, am produs o serie de podcasturi care nu erau neapărat podcasturi. Le-am pus numele de “comedrink”, deoarece tot ce făceam în ele era să povestim în timp ce beam una-alta. De acolo, am dobândit o mică imagine de băutor, pe care am anexat-o imaginii mari, de ansamblu.

Și imaginea asta e departe de mine, pentru că eu beau puțin și rar și nimic mai grav decât vișinata pe care mi-o fac singur. Am detaliat într-un text separat rețeta mea de vișinată, dar e disponibilă doar abonaților plătitori.

Abonamentul are acum 50% reducere pentru că și vișinata are 50% alcool. Restul e fruct și zahăr.