Micile plăceri ale zborului

Zborurile low-cost te ajută să vezi lumea. Mai precis, lumea aia ciudată din aeroport. Cei câțiva metri pătrați care pretind a fi zona de așteptare aferentă porții de îmbarcare sunt definiția perfectă a diversității inerent umane.

Doar așteptând să urci într-un IeftinAir poți vedea cel mai elegant cuplu de nemți bătrâni stând demni lângă un tip sfrijit, genul de om pe care îl obții dacă deshidratezi un bombardier, care tocmai s-a dat cu testerul din duty-free pe absolut toate hainele, inclusiv pe vesta de fâș și pantalonii de trening.

Oare Johnny Depp știe că marketingul e o glumă sinistră? Că a luat milioane de dolari la Dior pentru a promova un parfum cu care ne dăm gratis doar când trecem prin aeroport și doar dacă avem niște timp de ucis? Probabil că da.

Amestecul ambiguu de lux și sărăcie gâdilă gândul cu contradicțiile lui vag poetice. Relativizarea distanțelor prin zbor e un lux extraordinar. Poți parcurge mii de kilometri la prețul unei curse cu un taximetrist care știe el o scurtătură. E minunat că poți face asta.

În schimb, sărăcia spațiilor prin care se facilitează acest zbor e vecină cu privarea de libertate. Accesibilitatea a popularizat enorm turismul, astfel că multe aeroporturi sunt atât de înghesuite încât n-ai loc nici să-ți umfli pieptul cu aer, trebuind să respiri în rate mici și dese.

Domnul neamț de care ziceam mai sus a strănutat din cauza tipului parfumat și reculul strănutului l-a făcut să dărâme un copil care trecea pe acolo. Fiind mic, copilul a avut loc să cadă pe jos. Un adult n-ar fi avut.

Plăcerea mea vinovată e să observ toate aceste contradicții. Să văd cum reușesc unii să o ardă superior purtându-și hainele scumpe și gențile cu preț de mașină second prin acest CFR al cerului care este zborul low-cost.

E impresionant și remarcabil și o reușită ce merită premiată cumva.

Eu, de exemplu, n-aș putea niciodată să mențin un aer arogant de divă într-un scaun în care n-ai putea sta comod nici dacă ai avea o pereche suplimentară de genunchi. Dar eu știu că oamenii sunt mai buni decât mine la multe chestii. De asta îmi place să-i privesc.

E interesant să vezi zburând în aceeași direcție și oameni care pleacă la lucru, și oameni care pleacă în vacanță. E și nedrept, și normal. La fel de nedrept și de normal e să-i judeci. Dar incredibil de plăcut.

Abia aștept să zbor iar. Nu pentru destinație, nici pentru experiența zborului, ci pentru oamenii ciudați din zona de așteptare.

---