Neștiind ce să fac cu sufletul, l-am vândut

poveste dintr-un univers perpendicular

De ce să ocupe spațiu degeaba, dacă oricum nu-l folosesc? De ce să păstrez în garaj o mașină pe care nu am intenția să o conduc? Nu am fost și nu voi fi vreodată genul de om care își trăiește emoțiile din tot sufletul. Nici măcar dintr-un fragment de suflet.  

Recunoștință, trădare, iubire, frică, ură, toate trec prin mine într-un mod pe de-a dreptul mecanic. Sentimentalitatea mea e doar un alt proces fiziologic banal, ancorat funcțional în biologia ternă a organicului. 

Toate acele lucruri pe care oamenii le urăsc din tot sufletul, dopul legat de sticla de plastic, telefonul care sună fix înainte să adormi de amiază, invitațiile la nunți, ei bine, eu pot să le urăsc din toată inima. N-am nevoie de suflet să fac asta. Nici n-aș ști cum să pun sufletul în slujba urii, din lipsă know-how și de antrenament. 

La o adică, pot face un efort susținut pentru a urî mintal, din tot creierul. La fel de bine pot sinapsa și bucuria, și furia, și dezgustul. Intelectualizând trăirile, sufletul devine redundant.

Am obținut un preț bun pe al meu: confort rezonabil etern. Asta am cerut și asta am primit. Bani destui, nici obscen de mulți, nici dureros de puțini. Situație familială liniștită, cu mici și sporadice exaltări. Serviciu lejer, cu ocazionale provocări care să-l facă destul de interesant pe termen scurt și destul de stabil pe termen lung. Cale de mijloc comodă pe toate planurile. Ce ți-ai putea dori mai mult?

Până într-o zi. Asta e durata de viață standard a oricărui lucru. Laptele e bun de pus în cafea până într-o zi, când nu mai e. Omul face umbră pământului până într-o zi, când umbra lui e înlocuită de umbra unei cruci. Și apropo de umbre, chiar și soarele nostru cel de toate zilele își va scuipa razele peste cimitire doar până într-o zi, când puf! Înapoi în întuneric. Și universul infinit, care se extinde cu lăcomie rece, în ciuda faptului că e deja infinit, va continua să se extindă, la rândul lui, până într-o zi. 

Unele contracte pomenesc de o anume perpetuitate, dar nu există așa ceva. Perpetuitatea e un mit. Singura constantă universală e schimbarea. Și singurul lucru sigur, când faci afaceri cu Diavolul, e că nu poți avea încredere în el. Se ascunde în detalii, în scrisul mic, în limbajul avocățesc indescifrabil, în mă-sa! 

Trăisem în mod naiv cu impresia că vânzarea fusese finală, dar se pare că nu. Contractul putea fi denunțat oricând din partea Lui, unilateral, fără oferirea vreunui motiv. Așa m-am trezit, la zece ani după momentul vânzării, cu sufletul returnat. Diavolul își făcuse treaba cu el și mi-l dăduse înapoi folosit, fără urmă de explicație.