Pe cer să nu fie nici urmă de chimie

rimează, deci e adevărat

foto via deviantart

De ce trebuie să existe urme de chimie pe cer?

De ce trebuie să-mi aduc eu aminte de existența chimiei de fiecare dată când ridic privirea mai sus de crestele copacilor? De ce nu pot fi lăsat în pace de această materie de care credeam că am scăpat când am terminat școala? De ce insistă avioanele să mă transporte în clasa a șaptea cu fiecare dâră albă lăsată în urmă?

Eu nu spun că există o conspirație globală care vrea să mă forțeze să mă gândesc la chimie, la moleculele de apă din atmosferă, la procesul de condensare sau la diferitele stări de agregare ale apei.

Eu doar pun întrebări. Și apoi lansez teorii.

Pentru că mi se pare al dracului de ciudat cum apar liniile alea albe pe cer tocmai în clipele în care nu vreau să-mi aduc aminte cât de terifiat eram de profa de chimie din generală.

Și mi se pare al dracului de ciudat cum liniile alea albe coboară încet peste oraș exact așa cum coboram eu privirea când profa punea o întrebare și aștepta răspunsul din partea clasei.

Dar cel mai ciudat mi se pare simpla lor prezență în câmpul meu vizual, care mă influențează subliminal și mă duce automat cu gândul la acel laborator de chimie în care stăteam câte șase elevi la mesele în formă de hexagon și trebuia să ne batem tot timpul între noi ca să prindem un loc cu spatele la profă, care nu știa cum ne cheamă și ne scotea la tablă din priviri.

Liniile alea de pe cer pare că scriu clar, cu alb pe albastru, “Tibi era mai slab la bătaie chiar și decât fetele din clasă și trebuia să stea mereu cu fața la profa de chimie și să fie ascultat în fiecare oră”.

Ceva nu se leagă. Sunt prea multe coincidențe. E prea multă chimie afișată așa, la liber, în văzul tuturor.

Ce urmează?

Mașini cu motoare transparente, prin care să se vadă toate reacțiile chimice care transformă benzina în viteză?

Saune instalate în școli și grădinițe, ca să vadă copiii cu ochii lor nevinovați cum se transformă apa în abur?

Cum le explic eu copiilor mei că mă ia cu panică de fiecare dată când văd că ceva se transformă în altceva și știu că cea responsabilă pentru transformare e nenorocita aia de chimie? Hm?

Cum să accept eu că chimia e o parte naturală a vieții când se depun eforturi atât de nenaturale din partea ocultei mondiale ca eu să mă gândesc mereu la ea și la cât de slab eram în școala generală?

Nu e destul că văd atâta fizică pe stradă? Nu e destul că am atâta matematică la job? Nu e destul că trebuie să citesc subtitrările filmelor de pe Netflix, de parcă aș fi la ora de limba română? Nu e destul că am făcut școală atâția ani? Mai trebuie să fiu deschis la învățat chestii și acum, la patruzeci de ani?

De asta spun că cerul trebuie lăsat liber de orice urmă de chimie. Pentru că efectiv o urăsc cu fiecare atom din mine. Aaaa! Acum mă gândesc la atomi. AAAA! Și la configurațiile alea electronice pe care le învățam pe de rost.

1s2 2s2 2s4 ps5 aaaaaaaaAAAAA!!!

---

Să tragem linie

Coincidență sau nu, zilele trecute am scris un text despre cum ar trebui să ne modernizăm fricile. Am uitat să o includ și pe asta cu liniile albe de pe cer, care e o frică primitivă, de om proaspăt biped care crede că aburul e fantoma apei, după ce moare, și merită și ea înlocuită cu ceva mai fresh.

Textul e disponibil doar abonaților plătitori. Dacă vrei acces la el, dai click pe buton, faci abonament premium și te bucuri de ce am lucrat eu. E simplu, mult mai simplu decât chimia de clasa a șaptea.

---