Pe vremea mea

eseu despre diverse timpuri

Pe vremea mea erai cel mai tare din parcare dacă aveai un telefon celular cu ringtone-uri polifonice pe care le-ai cumpărat trimițând un sms la numărul special afișat pe burtiera ecranului tv.

Pe atunci, era mai ușor să fii cel mai tare din parcare decât cel mai tare de pe stradă pentru că nu prea aveai voie să conduci în fiecare zi și oricum benzina era o raritate și, sincer să fiu, nici nu prea aveai unde să mergi.

Pe vremea mea, dacă voiai să asculți poveștile unor băieți care nu știau nimic despre nimic, dar insistau să-și explice unul altuia cum funcționează lumea, trebuia să mergi într-un birt pușcat, să-ți comanzi o halbă de bere apoasă și niște mici de proveniență dubioasă și apoi să te așezi strategic lângă ei astfel încât să auzi ce spun, dar să nu faci contact vizual, că dacă te vedea vreunul că te uiți la el, se lua de tine și puteai să o încasezi. Asta pentru că nu existau podcasturi.

Pe vremea mea nu existau case de pariuri. Dacă voiai să-ți riști bunăstarea pe o probă sportivă cu șanse mici de reușită, dar cu o recompensă substanțială, trebuia să treci înot Dunărea pe timp de noapte. Pe vremea aia eu nu știam să înot și abia învățasem să merg. O consider, totuși, “vremea mea” pentru că eram și eu acolo.

Pe vremea mea la cinema se mâncau semințe, nu nachos. Era mai bine pentru că semințele țin mult; nachosul se termină încă din timpul trailerelor.

Și parcă și filmele erau mai serioase. În clasa a șaptea eu am fost la “End of Days”, un film cu Arnold Schwarzenegger în care diavolul vrea să distrugă lumea. Azi, copiii de clasa a șaptea se duc la “Barbie”, un film pueril cu păpuși îmbrăcate în roz din care afli că diavolul care distruge lumea e de fapt patriahatul.

Pe vremea mea nu exista lesbianism. Femeile și își vedeau de treabă. Terminau liceul, se căsătoreau, își întemeiau o familie, poate își găseau ceva ușurel de lucru, ceva nu prea solicitant pentru ele. Ăsta era traseul lor și doar unele, foarte puține, se abăteau de la el și ajungeau să trăiască singure, fără să aibă pe nimeni, doar o prietenă specială tunsă un pic prea scurt.

Pe vremea mea nici nu exista expresia “pe vremea mea”, pentru că vremea mea a fost cu atât de mult timp în urmă încât n-a existat nimic înaintea ei.

Pe vremea mea oamenii erau mai ospitalieri. Țin minte că prin 2015 sau 2016 am mers până în Irlanda, la niște români. Imediat după aterizare am fost omenit cu ciorbă de perișoare, sarmale și bere Ursus. Mâncare românească, în caz că mi se făcuse dor de casă pe parcursul celor trei ore de zbor până acolo.

Pe vremea mea telefoanele se țineau pe mut tot timpul și doar cei mari excentrici și cei mai cerșetori de atenție oameni le lăsau să sune liber în public, ca un fel de sfidare sonoră a normelor sociale, completată uneori cu discuții întregi purtate prin apel video, prin difuzorul dat tare, prin autobuz sau prin piață.

Pe vremea mea șmecheria supremă era să-ți faci cumpărăturile la Milano. În 2022, am dat și eu o tură prin galeriile Vittorio Emanuele și mi-am cumpărat o cărticică despre filosofia lui Arthur Schopenhauer. Dintr-un foc, am făcut și shopping, și schopenhauering.

Pe vremea mea jocurile de cuvinte erau mai apreciate decât acum.

Pe vremea mea “inteligență artificială” însemna să-ți copiezi la examen de la un coleg mai deștept. Și “inteligență emoțională” însemna să aștepți până ajungi acasă ca să plângi după ce ai luat bătaie în curtea școlii.

Pe vremea mea făceai poze doar la ocazii speciale și trebuia să aștepți două, trei, șase luni ca să developezi filmul, să vezi imaginea și să-i dai seama că ai ieșit cu ochii închiși. Acum îți faci poză cu telefonul și vezi instant cât ești de urât. Feedback în timp real.

Pe vremea mea avocadoul era ceva exotic, ca ananasul, ca ghimbirul, ca sushi-ul ăla pe care acum îl cumperi de la o tanti care îl rulează în mijlocul magazinului Auchan.

În 2006, când am ajuns prima dată în State, am vrut să văd și eu care-i faza cu avocado ăsta. N-am fost deloc impresionat când am mușcat din el, așa gol. Dar m-am gândit că poate ar fi trebuit să-l las să se coacă, că era încă verde.

Pe vremea mea nu aveai nevoie de încărcător pentru orice. Acum trebuie să-ți încarci telefonul, țigara, cartea, bicicleta, calculatorul, mașina, căștile și ceasul. Chiar și oamenii spun într-una că trebuie să-și “încarce bateriile”. Și trebuie să și le încarce pentru că, paradoxal, sunt în priză tot timpul.

Pe vremea mea toată lumea avea camere de fotografiat super performante incluse în telefon, dar tot ce poza cu ele era frigiderul din supermarket ca s-o întrebe vizual pe soție cel fel de iaurt trebuie să ia. Aparent, trebuia să iau iaurt de corp, care nu e la raftul de lactate, ci în zona cosmeticelor.

Pe vremea mea iaurtul de corp era ăla cu care te ungeai după ce te-a ars soarele.

---

Pe vremea mea aveai un singur abonament: la cablul tv. Acum poți să-ți faci abonament la orice: la sala de sport, la prânzuri vegane, la încălzire în volan, la programe de generat imagini sau la texte amuzante scrise de un tip super simpatic, nu spui cine, persoană importantă.

---

“Pe vremea mea” sună a ceva ce spui când recunoști că trăiești în vremuri care nu îți aparțin. Când ești depășit. Rămas în urmă. Pierdut în timp. Așa sună.

De fapt, “pe vremea mea” e doar un fel de a spune că, la un moment dat, lucrurile stăteau într-un fel anume. “Vremea” e doar un sinonim pentru experiență. Un fel de contextualizare a unei perioade anume.

Pe vremea mea mergeam în internet cafe-uri și ne uitam la poze cu oameni urâți pe ugly.com și râdeam pentru că doar atât știam să facem pe net.

Pe vremea mea aveam rețele de cartier și stăteam seara pe mIRC și toți aveam nick-uri și vorbeam codat și ne simțeam ca niște spioni.

Pe vremea mea toți puneam poze și video-uri pe story ca să vadă lumea unde am fost în vacanță.

Pe vremea mea se făceau taberele de dezintoxicare digitală pentru cei care stăteau prea mult pe internet.

Pe vremea mea nici nu se știa de internet.

Și tot pe vremea mea se intra pe internet doar dacă nu ocupa altcineva linia vorbind la telefon.

Toate astea s-au întâmplat pe vremea mea.

Pe vremea ta cum era?