Pe vremea mea nu exista "bullying"
poveste reală
Pe vremea mea nu exista “bullying”.
Pentru mine, exista doar un fel de “iar am luat bătaie de la țiganii din D6”, în care D6 era blocul vecin blocului meu și “țiganii” erau niște copii de mineri care primeau atât de multă bătaie acasă încât n-o mai puteau conține în ei. Obligați de mecanismele inerente naturii umane, o dădeau mai departe.
La începutul anilor ’90, oamenii erau înfrânți de sistem și bătuți de vremuri. Și pentru că nu puteau să se răzbune cinstit, să întoarcă brațele și să care pumni în freză capitalismului improvizat, perioadei de tranziție sau direct lui Iliescu, îi păstrau în familie. Îi depozitau în spinările și-n capetele copiilor.
Pumni grei, moșteniți din tată în fiu.
Trauma e o formă de energie. Nu se pierde; se transformă în trauma generației viitoare. Aceasta din urmă, mai isteață și mai adaptată vremurilor, așa cum sunt toate generațiile tinere, nu așteaptă zeci de ani ca s-o dea mai departe copiilor ei. Se orientează pe orizontală și împarte pumnii în stânga și în dreapta, printre cei de-o seamă. Să nu se piardă trauma. Să se distribuie caldă, proaspătă.
Așa se ajunge la o vale a Jiului plină de împărați ai muștelor. Așa se face că la zece ani i-am spart capul lui Costel cu un pietroi și nu mi-a părut rău nici când l-am văzut cu fața plină de sânge, nici când am dat vina pe Alex și Alex a luat de la bună-sa o bătaie verișoară cu moartea.
O bătaie de-aia în care nici n-apuci să tragi aer să urli durerea și nedreptatea unei lovituri că vine deja următoarea.
În vremea aia, toți luam bătaia de la copiii mai mari și o dădeam celor mai mici. Eu am luat scuipați în freză, genunchi în spate și mi s-a aruncat mingea la gunoi. Am dat mai departe șuturi în fund și palme peste ceafă. Nu mai știu care e scorul final. Posibil să fiu dator cu niște bătaie. Posibil să trebuiască s-o încasez, că mi s-a mai spus că am o față care cere pumni.
Așa era atunci.
Comunismul normalizase violența. Traiul greu normalizase lupta.
Ceva prezent în aer, în apă sau în noi normalizase bătutul ca formă de exprimare a nemulțumirii. Sigur, m-am speriat când i-am spart capul lui Costel, dar n-am pierdut nici un minut de somn din cauza asta. Mi-a părut teribil de rău pentru Alex, dar numai pentru că a fost pedepsit și ținut în casă câteva zile și în timpul ăsta n-am avut cu cine să mă joc. Și el aruncase cu pietre, putea să fie a lui cea care îi crăpase capul lui Costel. Iar Costel aruncase și el cu pietre în noi, deci o meritase.
Logica de acum nu are nimic în comun cu logica de atunci.
De aia nu putem explica fenomene de atunci cu cuvinte de acum.
De aia e perfect adevărat când spun că pe vremea mea nu exista “bullying”.
Exista doar un rău care nu avea nume.
toata lumea avea porecle! pacat ca s-a pierdut traditia
ce povești din Vale...parcă am fi fost colegi, îmi amintesc D-urile alea sau turnurile din Dallas, de clipa aia când Marius a decis să treacă stradă măncându-și tacticos înghețata pentru a mă salva de un jaf în plină stradă. Purtam gălețulele cu înghețată cu alune de la gelateria, parol!, din colțul blocului și caseta de la închirieri. M-a salvat atunci Marius...