Se poate să visezi greșit?

Sfatul experților motivaționali: dacă visele tale nu te sperie, înseamnă că nu sunt destul de mari. Un sfat tradus din engleză, dar nu contează, pentru că reprezintă un adevăr universal.

Problema mea: eu visez la o căsuță mică pe malul unui lac cu apă limpede și netedă ca sticla, pe suprafața căruia să alunec ușor cu caiacul în fiecare dimineață de vară, imediat după răsărit, doar eu și câinele meu credincios, un yorkie de cinci kile. Facem asta după ce ne-am strecurat tiptil din pat și am lăsat-o pe soție să mai doarmă vreo oră, două.

După plimbarea pe lac, eu și câinele ne întoarcem veseli la căsuță, eu o trezesc pe soție cu un pupic pe frunte, ea îmi zice că miros a baltă, deși sunt aproape sigur că lacul n-are nici un fel de miros specific, după care mă duc să fac cafelele pe care o să le sorbim în tihnă pe prispă, în timp ce ea face patul și se îmbracă.

Pe mine nu mă sperie nimic la acest vis. Dacă e să mă iau după experții motivaționali, ar trebui. Dar cum fac asta? Ce modific la visul meu?

Cum poate fi “mărit” visul?

Dacă ar trebui să visez MAI MARE, mult mai mare decât “casă micuță pe malul unui lac liniștit”, aș putea să visez la un bloc de 20 de etaje situat pe malul unei mări agitate și pe mine trezindu-mă cu noaptea în cap ca să ies exploziv din bloc și să-mi plimb vasul peste întinderi nesfârșite de valuri agresive, alături de câinele meu ateu, un mastiff tibetan imens, de o sută de kile.

Asta în timp ce soțiile mele, toate cinci, mai dorm câteva ore claie peste grămadă și așteaptă să mă întorc mirosind a alge, pește și sare, să le trezesc cu palme peste fund, pentru ca apoi să merg în bucătărie și să gătesc un mic dejun continental complet, în timp ce ele fac curățenie în tot orașul și se îmbracă gros, ca la Polul Nord.

Visul acesta e mult mai mare decât originalul, dar tot nu mă sperie. Poate că nu dimensiunea face ca un vis să fie înfricoșător, ci conținutul. Aș putea interveni și acolo.

Cum fac visul mai înfricoșător?

Căsuța mică de pe malul lacului e singura pe o rază de o sută de kilometri. Suntem rupți de civilizație, rupți de lume, singuri împotriva singurătății. Zilele trec lent și nopțile stau efectiv pe loc. Ies din casă la răsărit pentru că oricum nu pot dormi. N-am mai dormit de nu știu când.

Lacul e artificial. A fost amenajat prin inundarea unor sate. Ceva proiect comunist de care a uitat toată lumea, mai puțin sufletele celor înecați, câțiva nebuni care n-au vrut să-și părăsească locuințele, rădăcinile, istoria și s-au lăsat îngropați de ape alături de ele. Uneori, noaptea, în nesomnul meu etern, pare că le aud vocile bolborosind pe mal. Îl înjură pe Ceaușescu.

Câinele, un chihuahua exoftalmic care și-a depășit cu mult speranța de viață, se zburlește și latră apa de fiecare dată când ieșim cu caiacul. Probabil îi simte pe cei ce bântuie adâncimile. Din când în când, aud plescăit de apă în spatele meu și mă întorc chircit, să pot să parez vreun eventual atac. Nu e nimic acolo. Nu e nimic în apă când vâslesc. Nu e nimic pe mal când aud voci. Nu e nimic niciunde.

Când fac mișcări bruște, caiacul se bălăngăne și câinele pică în apă. Se scufundă puțin și se ridică brusc, ca o plută de pescuit, de parcă sufletele nu l-au vrut acolo jos, alături de ele, și l-au aruncat înapoi. L-au bântuit sportiv. L-au speriat și l-au returnat vieții.

Mă întorc acasă, la soție. Doarme dusă, scăldată în lumină și pace, în aceeași poziție de multe săptămâni. Doarme adânc, nu mă aude, nu mă simte, nu respiră. Doarme atât de frumos încât nu-mi vine să o deranjez. O sărut delicat pe frunte și mă duc în bucătărie să-i fac un mic dejun romantic. Mic dejun la pat. Dacă ar fi trează, mi-ar spune că miros a înec, asta deși sunt aproape sigur că înecul poate avea zeci de mirosuri diferite.

I-am pregătit gustări matinale și-n zilele trecute. Sunt împrăștiate prin dormitor, prin jurul patului, pe noptieră și printre picioarele ei. Câinele a mâncat părțile pe care le-a putut mesteca, dar de ce am gătit eu nu s-a atins. Poate o să-i placă ce gătesc azi.

Ies cu cafeaua pe prispă, doar eu și gândurile mele, care nu sunt de fapt ale mele. Par a fi gândurile lor. Cafeaua e neagră ca blana câinelui, ca ochii care mă privesc de sub apă, ca pielea soției de la un timp încoace, ca nopțile în care nu dorm.

Acesta, recunosc, e un vis care mă sperie. În sfârșit, experții motivaționali pot spune că visez corect. Sincer, deja mă simt mai motivat. Mă și duc să caut un sat inundat, un caiac, un câine urât și un pumn de somnifere.

---

Morala poveștii: când alții îți setează nivelul ambițiilor, rezultatul e horror.

---