Toate viețile sunt "ca-n filme"
Stăteam ieri c-un pahar de primitivo în curtea cât un covor a duplexului din Cluj Napoca și mă gândeam “ce viață palpitantă am eu care luni am filmat comedie cu niște actori recunoscuți la nivel național (și Cucu1), marți am fost la saună ca să fac o pauză între două tipuri diferite de scris comedie, miercuri mi-am tuns gazonul cum vedeam eu că fac americanii în filme când eram mic și joi mă duc la cinema să-mi văd câinele cum joacă într-un film“.
O viață ca-n filme, ce mai.
Apoi am văzut o știre care zicea că mercenarul cu misiuni prin Congo care se presupune că l-a ajutat pe Georgescu să încerce să dea o lovitură de stat a fost prins de autorități în Dubai, unde stătea de vreo câteva luni.
O viață ca-n alte filme, adică.
Și așa mi-am dat seama că toate viețile sunt “ca-n filme“, atât că depinde foarte mult genul programului.
Când locuiam în Timișoara și donam sânge pentru că efectiv aveam nevoie de bonurile alea, genul programului era oleacă horror, oleacă tragicomedie, oleacă motivațional, ca mare parte din The pursuit of happyness, filmul ăla cu Will Smith mâhnit și sărac lipit copilului.
Acum, genul programului vieții mele e comedie bufă combinată cu romance domestic, dramă istorică, thriller pompierist și serie documentară. Mă rog, e greu să pui o etichetă filmului când ești încă în mijlocul lui.
Momentan, trăiesc niște scene palpitante pentru că urmează să-mi văd câinele pe ecranul de cinema2, în filmul Vecina (disponibil peste tot din 30 septembrie).
Și câinele lui Bromania (alt yorkie cu aspect ridicol) apare în filmul Situationship, dar al meu e mai special, pentru că al meu are și replici în Vecina. La un moment dat, latră.
Ca să obținem lătratul lui la filmări, un tip din echipa de producție a stat în afara cadrului și l-a amenințat pe Dobby că-l plătește doar cu bobițe pentru ziua de filmare, fără pliculeț. Și atunci Dobby a luat-o razna și a coborât din cer toți sfinții patrupezi și așa am obținut cadrele dorite.
Situationship, pentru cei care nu știu, e un fel de relație superficială, predominant fizică, bazată pe proximitate. E un fel de relație condiționată geografic. Dacă situația face să vă întâlniți, se întâmplă relații și ies scântei. Dacă nu vă întâlniți, nu se întâmplă relații. Nu iese și nici nu intră nimic.
Între două femei, situationship-ul poartă numele de clituationship.
Între doi bărbați, e un dickuationship.
Glumesc.
Un alt motiv pentru care viața mea e ca un film e “arcul” pe care l-a parcurs personajul meu. Există o evoluție evidentă a acestuia. Adică a mea.
În 2009, în timpul facultății, am fost la un show de stand-up la Teatrul Național și l-am văzut pe Adrian Cucu făcându-și numărul. Mi s-a părut cea mai grozavă, interesantă și amuzantă chestie evăr. Încă țin minte materialul. Șaișpe ani mai târziu, filmez aproape săptămânal cu el și îi scriu eu glume lui pentru sketch-uri și filme. Și încă mi se pare de-a dreptul incredibil.
Și toate astea din cauza unui plot twist declanșat de Bogdan Rădulescu, despre care am mai povestit eu prin podcasturi, dar cred că merită să rămână și scris.
Dar asta, vorba Teleenciclopediei, într-un episod viitor.
glumă inclusă doar pentru că știu că mă citește cu religiozitate (asta fiind singura chestie pe care o face cu religiozitate)
Pe mine m-am mai văzut în filme, nu-i ceva ce să merită încă un text pe substack. Deocamdată.
Oh vai, mi-ai deblocat o amintire grozava cu materialul lui Cucu de la ESUA cu intratul si iesitul din magazin. Aveam undeva sub 14 ani cand l-am vazut prima oara si a fost primul standup pe care l-am vazut in Romana. Daca a zis ca nu mai face standup m-am dus sa-l vad la teatru unde ii place lui.