Transportul în comun
o poveste despre problemele extrem de actuale ale unor teleportări viitoare
Mă trezesc din somn ca din anestezie. Confuz, amorțit, ciufut, cu gura uscată și cu o erecție pe care nu știu cum să o gestionez. Mă simt de parcă aș fi cârpa de la capătul mopului cu care spală tanti Maricica coridoarele școlii: subțiat, murdar, fără să știu ce anume mă ține la un loc.
Mi-ar trebui două zile să-mi revin. Din nefericire pentru nefericitul de mine, nu am două zile la dispoziție. Am douăzeci de minute să mă adun, să mă îmbrac, să-mi pun ceva de mâncare (adică să bag ceva la ghiozdan, la propriu) și să ies din casă. Altfel ratez teleportarea de cinci jumate și nu mai ajung la timp la școală.
Băga-mi-aș!
Trebuie să țin minte să mă culc mai devreme săptămâna viitoare. Trezitul la cinci dimineața e brutal după patru ore de somn. Am o suspiciune vagă că ar fi la fel de brutal și după zece ore de somn, dar nu știu pe nimeni disponibil să-mi testeze ipoteza.
Nu, starea de ruină în care mă aflu nu e rezultatul unui somn ciuntit. Oboseala de acum e efectul direct al nopții profunde asupra organismului. Ora asta tâmpită (5 a.m.) e atât de aproape de ora satanică (3 a.m.) încât nu are cum să se apare de influența ei malefică. Te apucă toți dracii când trebuie să te trezești atât de devreme.
Dar ce altceva aș putea să fac? În zonă nu sunt școli bune și dacă ar fi să mă plâng de navetă sau de sculatul devreme aș auzi în secunda doi discursul ăla cu “eu nici măcar nu aveam teleportor pe vremea mea”.
Tata făcea o oră de acasă până la școală. Înghesuit într-un autobuz vechi, cu roți, de cele mai multe ori în picioare, în fum de eșapament și în mizerie. Era autobuzul ce ducea acasă lucrătorii de la mina de litiu Ion, deci îți dai seama în ce hal putea să arate. Sunt norocos că n-am prins vremurile alea.
Bunicul făcea patru ore pe jos de acasă până la școală. Două dus, două întors, prin pădure și printr-o zăpadă care-i ajungea până la genunchi. Tata e norocos că n-a prins vremurile bunicului.
Străbunicul n-a făcut școală, probabil pentru că ar fi trebuit să călătorească două săptămâni printr-un deșert patrulat de haite de lupi turbați ca să ajungă la ea. Bunicul e norocos că nu a prins vremurile străvechi și că a făcut totuși școală. Putea să nu facă deloc.
Continuarea poveștii e disponibilă doar celor cu abonament premium la #ierbosofii. Dacă dorești să faci parte din acest grup select, poți.