Zâna Bețivuță

poveste disponibilă în întregime doar abonaților plătitori

În lumina incertă a unui noiembrie rece, în cel de-al treilea și penultim an de facultate, m-am trezit pe la orele moi ale prânzului cu o șaormă întreagă sub pernă. Una mare, pe măsura mahmurelii ce-mi teroriza simțurile.

Calul de dar nu se caută niciodată la sosuri și un student nu ratează nicio masă picată din senin, așa că am mâncat șaorma cu poftă precaută, bucuros că automatismele care mă ghidaseră acasă după ce mă setasem pe modul “orb de beat” cu shoturi de tequila avuseseră sclipitoarea idee de a mă trimite la somn cu o gustare sănătoasă.

Sunt sigur că amintirea acelui dejun surpriză s-a reconfigurat între timp în laboratoarele memoriei într-o manieră atât de vehementă încât scenariile actuale nu mai seamănă deloc cu filmul original. Dacă mă gândesc bine (și nici nu știu să mă gândesc altfel), e posibil să fi fost vorba de un șnițel la lipie, nicidecum de-o șaormă.

Însă orice s-ar fi întâmplat atunci, foame pe pilot automat, satisfacere de apetit întreruptă de somn, depozit strategic de ceva delicios, extra picant, acum sunt sigur că șaorma aia a fost un dar livrat de Zâna Bețivuță.