Am fost la munte și m-a durut

Am pornit pe munte complet și corect echipat:

- bocanci cu vârful întărit și talpă extra aderentă (dacă nu plouă)

- pantaloni lungi din fibră sintetică rezistentă la orice supărare, cu fermoare care îi transformă în pantaloni scurți, la o adică, să respire gamba

- tricou cu uscare rapidă, polar călduros, foiță anti-vânt, anti-ploaie și anti-frig

- șepcuță întoarsă ce mă face să par pus pe treburi serioase

- bețe telescopice, pentru porțiunile în care două picioare nu sunt îndeajuns (toate porțiunile, în cazul meu)

- ghiozdan galben strident, ca să fiu ușor de reperat de Salvamont în caz că pic într-o râpă

Am pornit plin de încredere și zvâc naturist, bucuros de vremea bună, de verdele crud al pășunii, de aerul curat cu ocazionale aromatizări bovine și de compania caterincoasă a băieților cu pasiuni montaniarde cu care am mai cucerit și alte vârfuri.

---

“Alte vârfuri” e o figură de stil, pentru că e vorba de unul singur:

Ceahlău, muntele Satanei

---

Am trecut fără incident de Prăpăstiile Zărneștiului, asta dacă nu consideri drept incident găsirea unui pui de vulpe mic și drăguț, cu o lăbuță ruptă, abandonat de scroafa de mă-sa într-un șanț de la marginea drumului. Poza pe care i-am făcut-o ghemului de pufoșenie condamnată unei morți lente a ieșit mișcată din cauza suspinelor necontrolate, așa că n-o mai pun aici.

Am poposit fără probleme la Refugiul Grind și acolo, vorba cântecelor ce se înalță noaptea în jurul focului de tabără, s-a terminat șmecheria, pentru că urcarea până la Vârful La Om (2238) m-a făcut să regândesc toate alegerile și deciziile care m-au adus în acel loc.

Un credit pe 30 de ani are mai puține rate decât cele care mi-au fost necesare să ating vârful. Fiecare pas mă durea în tot corpul, aerul nu-mi era destul deși aveam tot cerul deasupra mea, transpirația îmi ieșea și prin ochi (haterii vor zice că erau lacrimi), ghiozdanul parcă mi se umpluse cu cărămizi și mintea mi-era plină de gânduri negre îndreptate împotrivă-mi. Cine m-a pus să fac asta? Nu puteam să stau dracului acasă? De ce am crezut că pot să țin pasul cu niște băieți mult mai tineri și mai în formă decât mine?

Și apoi am ajuns sus și toate îndoielile s-au spulberat. Pe cât de groaznică fusese urcarea, pe atât de satisfăcătoare finalizarea, ca să forțez o rimă. Plus că băieții mi-au spus că și lor le-a fost la fel de greu.

Am pornit pe creastă spre Vârful Ascuțit (2133) impresionat de peisaj și înfricoșat de ușurința cu care aș fi putut cădea oricând în hăurile pietroase ce flancau cărarea improvizată printre bolovani. În poza de mai sus bătea vântul, ceea ce e foarte util când ești într-un loc în care faci pe tine de frică.

Pe traseu am întâlnit un tânăr în sandale care m-a făcut să simt tot felul de chestii. În principal, rușine, pentru că el reușea să facă în sandale o chestie pentru care mie îmi trebuise o jumătate de Decathlon.

Am mers în patru labe, m-am târât, am luat stâncile în brațe, inima în dinți, și am dovedit o gașcă de piscuri calcaroase până să ajungem la Vârful Ascuțit, pe care am descoperit cu surprindere că scria total altceva.

Se pare că unii dintre noi citiseră greșit harta și eram de fapt doar la jumătatea drumului, pe Vârful Țimbalul Mic (2231).

Aici mă uitam cu groază la cât de mult mai avem de mers. Hainele mi se schimbau după cum bătea vântul. Aveam mai multe pe mine dacă bătea. Mai puține, dacă nu. E un mod standard de funcționare a hainelor.

Aici mă uitam înapoi, pentru că nici pe munte nu trebuie să uiți de unde ai plecat, în timp ce Vlad se lua cu mâinile de cap văzând cât de mult mai avem de mers.

De fapt, nu mai aveam atât de mult, dar perspectivele pot fi înșelătoare acolo sus. De exemplu, unele porțiuni par de-a dreptul verticale de la distanță, dar când ajungi mai aproape, descoperi că sunt de-a dreptul nu-chiar-verticale.

Mersul pe creastă imită viața, în sensul că are și suișuri, și coborâșuri. Asta e o glumă pe care am făcut-o acolo sus, unde oxigenul e mai puțin.

După încă niște stânci care arătau destul de similar cu celelalte stânci încât să nu merite pozate, am ajuns cu bine la destinația stabilită. Am făcut poza asta superbă prin care să-mi marchez progresul alpin. Pentru că nici pe munte nu trebuie să uiți de unde ai plecat.

Am coborât prin grohotiș și pădure la cabana Curmătura, ne-am întâlnit cu o capră neagră, ne-am spălat la izvor, am băut bere la doză și am dormit în paturi suprapuse, ca-n tabără.

Ca bonus, am primit la cină o prăjitură de mere cu răvaș. Pentru că de ce nu? De ce să nu aibă desertul citate despre munte? De ce să fie oul Kinder singurul dulce cu surpriză în interior?

Asta a fost sâmbătă. Acum, marți, mi-a trecut destul febra musculară încât să pot scrie amuzat despre asta. Aia de la mâini și de la folosit bețele, că pentru picioare îmi mai trebuie două-cinci zile de recuperare.

---