De ce sunt cărțile atât de greu de aruncat

o lectură ușoară despre lecturile ușoare

De ce e atât de greu să arunc o carte? De unde sentimentul nejustificat de vinovăție pe care’l suscită un gest atât de banal?

De ce simt că las câinele familiei pe marginea drumului de fiecare dată când vreau să renunț la un roman care și’a îndeplinit cu succes misiunea de a’mi consuma în mod plăcut niște ore petrecute pe plajă?

Cărțile sunt ca orice alt bun de consum: unele sunt de unică folosință, altele expiră singure după un timp, restul rămân mici, plictisesc sau pur și simplu nu merită recitite, așa cum unele filme, oricât de bune, nu se pretează la vizionări multiple.

Desigur, există cărți care stau cu tine o viață și la care te întorci regulat, cum mă întorc eu în fiecare vară la șlapii Quicksilver cumpărați în 2009, la fel de buni acum ca atunci.

Dar există și cărți care te influențează cam cât o înghețată pe băț, pe care ar trebui să poți să le lași în tomberonul de hârtie și carton fără complicații și zbateri interne.

Asta mă frământă pe mine acum, în vacanță. Aruncatul cărților. Chestie care sună ca un fel de sărbătoare a analfabeților. În fine.

Eu merg în două tipuri de vacanțe: de stat și de plimbat. În vacanțele de stat, stau pe plajă și citesc trei sau cinci cărți în șapte zile. Unele le aduc de acasă, altele le găsesc aici, pe stativul ăla îngust de lecturi ușurele, de vară, înghesuit între ochelarii de înot și magneții de frigider făcuți în China.

Din moment ce am terminat deja o carte din cele opt pe care le’am adus împreună cu soția, mă gândesc cu groază la soarta ei. Trebuie s’o arunc, că nu merită lowcostată înapoi în țară. Pot s’o las pe șezlong, s’o macine timpul și s’o transforme în nisip, cum face cu scoicile. Sau s’o las în cameră, pe noptieră, ca un bacșiș jignitor pentru camerista ucraineană care va face curat după mine.

Și n’ar trebui să fiu așa tulburat. Că doar cartea și’a bifat destinul. Și’a atins targetul. Și’a îmbogățit autorul cu un procent infim din prețul plătit de mine pe carte. Și’a terminat drumul. Pentru asta am luat’o, să’mi fac treaba cu ea pe plajă și s’o părăsesc. O aventură de’o noapte, varianta scrisă. O aventură de’o carte.

Dar sunt tulburat.

Dar n’ar trebui. De câte ori să și citești un roman cu spioni scris de Bear Grylls? Un Tom Clancy? Un John Grisham? De câte ori să citești un noir mohorât scandinav în care cineva omoară într’un fel grotesc o femeie? De câte ori să citești o poveste de dragoste dintre o tipă împiedicată dar ironică și vecinul ei bogat enervant dar interesant pe care îl urăște dar îl găsește intrigant? Răspunsul, prieteni, e pișare în vânt: oricare ar fi, se întoarce împotriva ta.

Dacă’s cărți rele, de ce le’am luat? Dacă’s bune, de ce le arunc? Dacă știam că le arunc, de ce nu le’am descărcat pe kindle? Dacă’s în vacanță, de ce lucrez la textul ăsta?

De asta e greu să arunc cărți.

Completare

Între timp, s’a întâmplat cel mai nasol lucru care se poate întâmpla pe o plajă din străinătate¹: s’au pus niște români lângă mine.

Cumva, toți bărbații români pe care i’am auzit eu vreodată pe o plajă străină au aceleași discuții la telefon. Trebuie să’l sune pe un băiat să rezolve cu alt băiat să facă o combinație cu o mașină.

Acum s’a vorbit de un Audi și n’am putut citi, așa că mi’am pus un podcast în care un psiholog a vorbit despre managementul timpului.

Am aflat că pe lângă FOMO (fear of missing out²) mai există și un JOMO³ (joy of missing out). O bucurie sinceră de a rata chestii, de a nu lua parte, de a nu participa, de a prioritiza chestii care îți plac în defavoarea altor chestii care îți plac.

Pentru că asta e una din definițiile înțelepciunii, a maturității și a traiului echilibrat. Să alegi conștient. Să știi la ce renunți. Să știi ce preferi. Să știi că ai un timp finit în care exiști și să trăiești în concordanță cu aceste limitări. Să fii ok cu aruncatul cărților care nu îți mai aduc nici un beneficiu. Să fii ok cu necitirea celor care îți aduc. Să fii împăcat cu românii zgomotoși care s’au pus lângă tine pe plajă, futu’le muma’n cur de cocalari să le fut, care n’au citit ei atâtea cărți câte am aruncat eu.

(sent from my iphone from the beach, cum s’ar zice)

1. denumire incorectă, că am mai fost aici în Cipru și nimic nu mi’e străin

2. teama de a rămâne pe dinafară, de a nu participa la chestii

3. sunt aproape sigur că a fost sponsorul naționalei de fotbal la un moment dat

---

Aruncă cu bani în mine

Abonații plătitori la newsletter au primit zilele trecute o mostră genială de umor feminin (am pus linkul mai jos). Dacă vrei și tu acces în zona mea specială, poți să dai un ban și să stai în față, pe plajă sau pe wc. Treaba ta unde citești astea.