Ioan Vodă cel Cringe: Anii de vârf ai gloriei lui
despre Monopoly, majorat și matrimoniale
Am scris despre Ioan Vodă cel Cringe acum vreo lună și ceva și postarea a strâns destule aprecieri ca să merite o continuare. Am pus aici linkul către textul original, care e disponibil în întregime doar abonaților plătitori.
Mai jos începe partea a doua, care e disponibilă în întregime doar abonaților plătitori, pentru că rețeta câștigătoare nu se schimbă. Dar se poate oferi la preț redus.
Soarta destinului
Uneori, durează mult timp să devii tu însuți. Treci prin viață cumva nedefinit, cu marginile sinelui blurate, cu firea estompată, fără a ști cu siguranță cine ești și ce dorești, fără a avea un contur clar al personalității.
E derutant și pentru tine, dar și pentru ceilalți. Căci dacă nu ai habar cine ești, e imposibil să proiectezi o imagine coerentă pe care să o înțeleagă și să o aprecieze cei din jur. Exteriorul e doar o umbră lăsată de focul tău intern asupra lumii și asta e valabil în aproape toate cazurile, mai puțin atunci când dai peste o persoană urâtă care e super de treabă. Toate legile au limitările lor, presupun.
Ioan Vodă n-a reușit niciodată să părăsească aceasta incertitudine identitară și mulți cronicari consideră că această necunoaștere de sine a stat la baza cringe-ului strident care i-a marcat viața și moștenirea.
Complet ignorant față de blestemul aruncat asupra lui de ursitoarele care i-au împletit un fir al vieții aidoma celui de mărțișor, amestecând albul palid conștientizărilor greșite cu roșul intens al rușinii stârnite constant în ceilalți, Ioan Vodă a trecut prin viață ca o epidemie de cringe, infectând cu o senzație de disconfort tot ce atingea și stricând vibe-ul fiecărei încăperi în care intra.
Socializarea, o joacă de adulți
Dornic de interacțiune și conexiune cu cei de vârsta lui, Ioan Vodă cel adolescent organiza adeseori seri de board games la castel. Întrunirile aveau toate șansele să fie încununate cu succes, fiind un amestec plăcut de entuziasm tineresc și alcool consumat pe furișatelea.
Problema era că Ionuț al nostru dorea să joace un singur joc, o variantă proprie de Monopoly în care el deținea toate proprietățile, toate fântânile și toate cele patru grajduri de cai, iar ceilalți jucători nu făceau nimic altceva decât să dea cu zarul, să se plimbe pe tabla de joc și să-i plătească lui diverse dări și taxe. Ceea ce era mult prea aproape de realitate ca să fie distractiv.
Dar acesta era un cringe mediu spre mic, totalmente tolerabil în condițiile în care tinerii invitați știau ce-i așteaptă. Veneau pregătiți, antrenându-se dinainte și crescându-și rezistența la jenă prin exerciții de amorțirea a mușchilor feței. Cu figura paralizată de frecții cu rădăcină de botox, nu mai puteau face mutre care să le dea de gol disprețul față de conducător. Practica era atât de eficientă încât încă e folosită în unele corporații.