Munca în vacanță
text despre cum am mers eu în Grecia în interes de serviciu
Maria m-a întrebat de ce am mers cu mașina până în Grecia și într-o explozie spontană de sinceritate i-am spus că habar nu am.
Țin minte că am povestit despre asta cu băieții când ne-am întâlnit în Shadow și am mâncat risotto cu creveți, dar presupun că orezul a fost mai memorabil decât planul de abordare a drumului pentru că nu am putut să evoc nici măcar unul dintre motivele pentru care ni s-a părut o idee ok să conducem 1.750 de kilometri dintr-o lovitură.
Conexiunea dintre zboruri nu era cea mai fericită. Băieții mai conduseseră transfrontalier. Ne-am întărâtat unii pe alții, ca lupii sau bărbații care au ceva de demonstrat, că suntem în stare s-o facem. Eu n-am carnet și oricum n-aș fi putut să conduc. Toate cele de mai sus. Altele.
Am știut că e o idee proastă dinainte să plecăm. Am știut că e o idee proastă în fiecare din cele douăzeci de ore de condus, în fiecare pauză, în fiecare sandwich mâncat de plictiseală, în fiecare tresărire care ne smulgea din somn și în fiecare taxă de drum. Știutul nu ne-a ajutat cu nimic.
Surprinzător pentru cineva a cărui oră de culcare o rivalizează pe cea a găinilor, am stat treaz până în buza răsăritului. Am parcurs România pe întuneric, pentru că ni s-a părut cel mai potrivit mod de a o parcurge. Serbia am dormit-o pe toată. Somnul celor drepți, că așa s-a condus pe autostrada lor. Drept. Am ieșit din ceața unei minți văduvite de odihnă prin Macedonia de Nord. Ca într-un film, natura îmi oglindea starea și ieșea și ea dintr-o spumoasă ceață matinală. Oboseala acumulată în mine diminua frumusețea peisajelor. Grecia am parcurs-o în rate scurte de trezie, majoritatea motivate de nevoia de-a achita taxa de autostradă. Ultimii kilometri sunt întotdeauna cei mai lungi, de aia am simțit că sosirea merită sărbătorită prematur. Ne-am luat beri mici într-o benzinărie cu aspect post-apocaliptic și ne-am luat beri mari de care să ne ținem pe feribot.
Instagramul ne e martor:
Cazarea ne-a așteptat cu pui de pisică ce se hârjoneau energic în praful zilei toride și o cameră în care am fi încăput toți patru doar dacă ne ungeam cu ulei de măsline și ne luam avânt înainte să intrăm.
Nikos, un fel de George Poros al imobiliarelor insulare, a spus că asta nu-i o problemă, că are și alte camere pe care putem să le vedem. La doar 400 de metri, a mai adăugat el, o expresie care în greacă e echivalentul lui “la cinci minute de centru”.
Zis și cazat. În două camere, la preț mai puțin decât dublu. avantaj: noi.
Televizorul din cameră era mai mic decât telecomanda, în timp ce telecomanda era doar puțin mai mare decât păianjenul din baie. A trebuit să-l ucid cu peria de wc, că nu cred că l-aș fi dovedit dacă o dădeam parte-n parte, cu mâinile goale. Televizorul avea două canale grecești, care se repetau fiecare de câte cinci ori, și treizeci de canale de ecran albastru.
Vasul de toaletă era aproape lipit de perete, astfel încât erai nevoit să-ți faci nevoile pe diagonală. Dușul era doar un pătrățel ridicat din podea, cam cât două foi A4. Dacă trăgeai perdeaua dușului, părea că te-ai îmbrăcat cu ea. Chiuveta avea un vibe pronunțat de chiuvetă de tren. Nu știu ce înseamnă asta, dar simt că e adevărat. Simt că are de-a face cu sunetul de locomotivă pe care îl scotea wc-ul când trăgeai apa.
La o primă impresie, “hotelul” părea genul de loc în care țânțarii te mușcă mai mult din ambiție, decât de foame. Într-o noapte am omorât manual cel puțin zece sugăreți. În restul nopților i-am omorât chimic, cu substanțe insecto-active.
Prima zi am risipit-o pe continent. Un tip cu pălăria pleoștită ne-a tetris-uit într-un feribot și uite așa, călare pe două roți, într-un cocktail de gaze de eșapament, am făcut naveta navală dinspre Poros către Galatas la orele târzii ale dimineții. Sau la orele timpurii ale prânzului, dacă e să-i dăm o tentă mai pozitivă faptului împlinit.
Cu platoul de filmare găsit și fotografiat, am ajuns rapid la concluzia că mai mult îi încurcăm, decât ajutăm, pe cei din echipa de producție. Așa că i-am mai încurcat vreo două ore, stând în calea celor ce trăgeau cabluri și vorbind pe platou când se cerea liniște.
După un prânz bine meritat pe malul apei, în care felul principal s-a constituit din câte două-trei aperitive combinate strategic, am luat în vizor o plajă părăsită și ne-am îndreptat ambițiile către ea.
Colț de rai, uitat de îngeri, cu apă curată și răcoroasă. Cu umbră generoasă donată de un pâlc de plopi. Cu priveliști ample și răgaz pentru recalibrat sufletul. Și cu niște muiști de scaieți minusculi ai căror țepi invizibili îți intră în talpă și rămân acolo să-ți strice mersurile pentru tot restul zilei.
Primul lucru pe care am vrut să-l fac în băiețeala asta de-o săptămână a fost să mă duc singur într-un tur biciclit al insulei. Zis și pedalat. M-am trezit la șase dimineața și apoi m-am mai trezit o dată la șapte.
Am inspirat odorizantul natural al pădurii de pin urcând domol coasta și am expirat adrenalină coborând șerpuit prin miezul insulei cu viteze amețitoare de cinșpe-douăzeci de kilometri pe oră. Și am făcut niște poze pentru că n-am știut ce altceva se face în astfel de situații.
Atât am apucat să scriu despre vacanța de lucru din Grecia. Am făcut-o la umbra unui nuc, pe malul piscinei “hotelului”. Acum nu-mi vine să completez textul cu aventurile din celelalte zile sau cu drumul chinuitor înapoi, pentru că mi-e lene dar și pentru mi s-au învechit impresiile și mie-mi place să compun cu ingrediente proaspete.
De fapt, am mai scris puțin, dar bucata aia e disponibilă doar abonaților plătitori, pentru că până și un club de lectură trebuie să aibă o zonă VIP.
Dacă dorești să intri în acest colț select de internet, poți să o faci la preț redus, și apoi să citești despre cum am scris eu glume pentru Costel, dimineața la 7, pe o plajă din Grecia.
Citind descrierea camerei, am tras concluzia ca ati mers in Grecia in 2006 si ti-ai amintit sa ne povestesti acum.
Totul conform cunoscutului principiu romanesc "De ce simplu, cand se poate complicat ?"