N-ai niciodată destui pantofi sport

pantofii sport vor fi denumiți de aici înainte cu genericul și cumva incorectul "adidași"

Vitraliu cu adidași Nike, via Bonafide Icon

Săptămâna trecută mi s-au stricat două perechi de adidași.

Adidașii de sală, niște Nike subțirei cu talpă de spumă, erau cumpărați prin 2014, găuriți lateral la un foc de tabără prin 2015 și lipiți cu țac-pac de cel puțin trei ori în ultimele două luni. Așa că am aplicat regula de la Românii au Talent și, după trei X-uri, i-am aruncat.

Pentru că nu mai aveam adidași de sală, am vrut să transform adidașii de mers până la sală în adidași de sală. Unii New Balance cu mici crampoane cauciucate în talpă, vechi de aproape zece ani și ei. Așa că i-am pus la spălat.

În ultimii trei ani i-am ținut afară, într-o lădiță, pentru că în casă îi țin doar pe ăia buni, care merită încălzire în pardoseală și ușă glisantă care să le ofere puțină intimitate. Din cauza statului afară, în batjocura elementelor, spălarea a făcut să li se dezlipească vârfurile.

Am intervenit în forță, ca smurdoiul, cu lipici. Am observat că lipiciul nu funcționează. Am intervenit cu și mai mult lipici, prea mult lipici, și le-am făcut niște pete urâte în jurul vârfului. Am observat că lipiciul țac-pac nu prinde pe respectivul material. Am schimbat lipiciul. Am dat cu super glue peste țac-pac. Am ținut cu degetele să fiu sigur că se prinde. Lipiciul mi s-a prins de degete, apoi lipiciul mi-a smuls pielea de pe degete. Super!

Vârfurile erau tot dezlipite și cu ocazia asta am observat că m-am pătat cu lipici alb pe pantalonii de sală exact în zona în care petele albe de pe pantaloni te duc cu gândul la chestii mult mai distractive, dar aproape la fel de lipicioase ca reparatul de pantofi¹.

M-am enervat și i-am aruncat.

Îmi trebuiau adidași de sală și aveam două variante de a soluționa problema: ori îmi transformam adidașii de mers la tenis² în adidași de sală, ori îmi retrogradam adidașii de oraș la rang de adidași utilitari.

Chestia e că adidașii de tenis (Kalenji, Decathlon, 2017) încep să se destrame acolo unde se îndoaie degetele și adidașii de oraș se destramă în interior, la călcâi, și au talpa atât de subțiată încât pot să calc pe o monedă și să spun dacă e cap sau pajură.

Cele două variante s-au transformat într-una singură: să cumpăr unii noi și să-i folosesc pe cei vechi la sală până se strică de tot.

M-am dus la mall.

Am găsit unii faini într-un magazin de skateboarderi. Nike Force SB în culorile Jokerului. Aveau și mărimea mea și aveau și posibilitatea să-mi facă factură. Am întrebat dacă e complicat și am aflat cu bucurie că nu, nu e complicat să-mi facă factură.

Atât că tipa care m-a ajutat cu adidașii nu știa să lucreze în softul de facturare. Și tipa care a venit s-o ajute nu știa nici ea. Și tipa care știa să lucreze în soft era în pauză de masă și nu știa să explice prin video call, dar a zis că vine imediat.

După câteva minute de plimbat aiurea prin magazinul cu articole pentru oameni cu o treime din vârsta mea, le-am zis celor două tipe care o așteptau pe a treia ca să completeze trilogia competenței că ies să mă văd și cu alte magazine și mă întorc în zece minute.

We were on a break, vorba acelei glume răsuflate din Friends.

După zece minute într-un magazin Sketchers în care nu aveau nimic pe mărimea mea, m-am întors, mi-am primit factura și mi-am dat seama că mi-am luat adidași pentru arătat bine pe skateboard, nu pentru mers mult pe jos, activitate pe care o întreprind destul de des încât să impună încălțăminte mai comodă decât cea pe care tocmai o cumpărasem. Măcar fusese la reducere.

Îmi trebuiau și niște “mergători”. I-am găsit într-un Deichman. Niște Sketchers gri, simpli, cu talpă moale. Ieftini, că așa trebuie să fie a doua pereche de adidași pe care o cumperi atunci când ai nevoie de o singură pereche de adidași.

Am întrebat dacă e complicat să-mi facă factură. Am aflat cu bucurie că nu, nu e complicat. Atât că tipa care mi-a procesat plata a tastat cash, în loc de card, apoi s-a speriat când s-a deschis registrul și l-a închis rapid, dar fără să pună cash în el, ceea ce constituie o eroare pentru care trebuie să vină altă tipă să deschidă casă cu o cheie specială. Atât că tipa asta nu avea cheia, care era la altă tipă, care era undeva în spate, mânca.

Al doilea triunghi al competenței s-a format ad-hoc la casă și a reușit să-mi proceseze corect plata cu cardul și să-mi elibereze hârțogăria cerută în mai puțin de un sfert de oră, timp în care oamenii de la coadă se uitau la mine de parcă voiam să plătesc pantofii în monede și tocmai mă apucasem de numărat.

În drum spre casă, adidașii mei de oraș au cedat nervos, probabil din cauza concurenței sporite pe care au simțit-o. Talpa subțiată s-a destrămat de tot și am ajuns acasă ca-n colinda aia de paște, cu dește pe pietre călcând. Nu pot să merg cu ei la sală așa, găuriți, să mi se vadă prin talpă șosetele rupte.

Ca așa port eu hainele și pantofii, până le cedează complet orice integritate structurală.

Asta înseamnă că adidașii de tenis au fost promovați automat pe postul de adidași de sală. Ceea ce ridică o nouă problemă. Cu ce mă duc eu la tenis?

E clar. Trebuie să cumpăr unii noi, doar pentru tenis.

Nici nu contează magazinul, nici măcar tipul de adidas. Important e să știe vânzătorii să-mi facă factură.

1. e vorba de spermă, în caz că nu te-ai prins

2. da, știu cât de snob sună să ai adidași doar pentru mers la tenis

---

În mine sunt doi lupi: unul vrea pantofi noi, altul vrea să țină de bani. Așa e tot timpul. Un lup vrea ceva, celălalt lup vrea opusul. Pe lângă lupii ocazionali, în mine sunt și doi câini cu program full-time. Unul vrea să fiu harnic, celălalt vrea s-o ard mai chill. Am scris despre ei aici, doar pentru abonații plătitori.

---

Dacă vrei să citești, știi ce trebuie să faci. Click pe buton.

În concluzie, în mine sunt doi câini: unul crede că merită să te abonezi, altul crede că nu merită, dar ar trebui să te abonezi oricum.

Orice s-ar întâmpla, în mine sunt niște animale. Azi, de exemplu, au fost niște pui de la kfc.