Productivity hacking: cum mi-am păcălit creierul să fie harnic

nimeni: nimic / mind: blown

Creierul meu e prost, dar te rog să nu-i spui că am zis asta despre el, că prostul se supără și îmi rulează amintiri cringe înainte de culcare, să nu pot adormi liniștit.

În foarte multe privințe, creierul e un animal. Un câine, să zicem. Adică poate învăța tot felul de trucuri și scheme dacă îl ademenești cu bobițele potrivite.

Al meu poate să stea zeci de ore în meeting-uri plictisitoare dacă știe că la final de lună primește niște bani cu care să-și cumpere adidași colorați.

Poate să lucreze foarte eficient în Google Docs dacă știe că la final de zi are voie să împuște zombilici pe PlayStation.

Știu alți creieri care pot să stea ani întregi în relații toxice doar pentru că primesc exact aceeași otravă cu care s-au obișnuit în copilărie.

Un creier obișnuit cu toxicul e ca un câine obișnuit cu bătaia, devine un pericol pentru cei din jurul lui.

De aia e mai bine să obișnuiești creierul cu recompense, nu cu pedepse. Întărire pozitivă, cum se zice în cercurile de oameni isteți.

Dar ce faci când creierul e prea obosit să urmeze comenzile? La mine e simplu. Îl păcălesc pe prost.

Când e obosit, creierul meu ar face orice în afară de ceea ce-i cer. Când vreau să citim ceva, el cere somn. Când vreau să scriu glume pentru abonații premium, el cere tiktok-uri cu căței.

Când vreau să lucrez, el vrea să se apuce de Breaking Bad, că a fost ocupat în perioada în care a ieșit serialul și i se pare că e ceva ce ar trebui să vadă.

Așa că fac invers. Când am ceva de important de scris, mă pun la somn. Creierul, fiind un rebel, refuză somnul. Și nu îl refuză oricum. Îl refuză justificat, găsind o soluție creativă de a face exact opusul.

Dacă eu îi spun “dormi”, el procesează puțin instrucțiunea și vine cu alternativa “dar nu mai bine scriem acum un text despre cum ar vinde un samsar o mașină a timpului la mâna a doua?”.

Și eu spun “ba da, creierule, mai bine să lucrez la o poveste amuzantă despre un interviu de angajare al celui de-al cincilea călăreț al apocalipsei decât să mă bucur de un somn odihnitor de amiază”.

Nu e neapărat ceea ce trebuia să fac, dar e un fel de productivitate.

Deși, dacă stau bine să mă gândesc, cred că până la urmă el m-a păcălit să fac ceva ce-i place lui, în loc să-l pun la culcare.

Și dacă stau și mai bine să mă gândesc, îmi dau seama că mă gândesc cu același creier, deci câtă încredere mai pot avea în gândurile mele, dacă știu că sunt controlate de el, care vrea numai să se joace, nu să lucreze?

Că și câinele îmi aduce mingea când i-o arunc. Și i-o arunc de fiecare dată când mi-o lasă la picioare și începe să schiaune. Deci cine a dresat pe cine?