Relația noastră toxică cu reclamele
moment filozofic-publicitar
Sună a genul de chestie pe care un bunic i-ar spune-o nostalgic unui nepot, dar în urmă cu nu-foarte-mulți ani oamenii dădeau bani să vadă reclame. Chiar și eu am făcut-o.
În primul an de facultate, eram printre cei care umpleau sala sporturilor din Cluj ca să vadă reclame proiectate pe un ecran imens. Era noaptea devoratorilor de publicitate. Nu doar că gustam reclamele bune. Efectiv le devoram. Noaptea, ca hoții.
Anii au trecut și reclamele ne-au intrat tot mai adânc în suflet. Nopțile devoratorilor de publicitate s-au făcut tot mai mici. Așa se întâmplă când tehnologia dă ora înainte într-un ritm accelerat.
Acum, cinșpe ani mai târziu, care în continuare nu mi se par foarte mulți, ni se cere să dăm bani să nu vedem reclame. Și o facem cu aceeași plăcere. Devorăm orice minut de content neîntrerupt de o promoție, o reducere, o ofertă, un giveaway, un reel, un short, un tiktok, un ceva care vinde ceva.
Când apare reclama, o înjurăm sincer, ca pe un polițist care e enervant doar pentru că își face corect treaba.
Problema e cantitatea, nu calitatea
Relația mea cu reclamele e cel puțin “complicated”. Eu mă învârt prin domeniul publicitar de aproape zece ani. Unele din reclamele la care lucrez sunt ascunse în mijlocul unor clipuri video amuzante, altele sunt poze și texte care îți intră direct în feed sau în mail, sponsorizate de firmele care m-au sponsorizat să le scriu.
Uneori, pe Facebook îmi apar reclame scrise de mine. E deranjant, ca atunci când propriul copil vine să-ți ceară iar bani. În astfel de momente, mă surprind că strig la ecran că “Eu te-am făcut, eu îți dau block!”.
Majoritatea reclamelor de acum sunt la nivelul celor pe care plăteam să le văd atunci. Nivelul a crescut enorm. Atât că, pe lângă calitate, a crescut exponențial și cantitatea lor. Sunt multe. Enorm de multe.
Se estimează că vedem câteva mii de reclame în fiecare zi. Ne apar între postări, ne întrerup clipurile, ne intră în căsuțele poștale, ne invadează fiecare secundă petrecută online și ne dau notificări când suntem offline ca să ne facă să ne întoarcem în spațiul publicitar virtual.
De asta s-au inventat ad-blockerele și conturile premium. Ca să scăpăm de poluarea publicitară. Fenomenul e atât de supărător încât lumea e dispusă să plătească pentru a fi protejată de această formă elegantă de cerșetorie. Chiar și eu dau bani Youtube-ului ca să nu mă bombardeze cu reclame. Unele dintre ele, făcute chiar de mine.
Gândul că lumea dă bani ca să nu vadă ce am lucrat eu nu e tocmai îmbucurător. Gândul că și eu dau bani ca să nu văd ce am lucrat e și mai deprimant. Câștig bani din reclame ca să-i dau pe blocat reclame. S-a strecurat niște ironie în Matrice. O altă ironie e că trebuie să întrerup ierbosofiile despre reclame ca să plasez o reclamă.
Mă rog, nu trebuie. Așa vreau eu.
TANNA e o aplicație pe care se licitează (și donează) cărți, doar cărți și nimic în afară de cărți. În aplicație e un fel de Black Friday continuu, dar fără o mega corporație fără suflet chitită doar pe profit în spatele ei.
Mie îmi place mult treaba asta. Există o satisfacție primitivă în a face un târg avantajos direct cu un om. Nefiscalizat, nepoluant și fără risipă.
Dacă îți plac și ție cărțile, oamenii și reducerile care țin tot anul, poți găsi aplicația și pe Google Play, și pe App Store.
Deci partea nasoală e că reclamele sunt foarte multe. Că altfel ar fi digerabile.
Reclamele sunt ca ciocolata. Două-trei pătrățele pe zi, dintr-o ciocolată fină, cu conținut ridicat de cacao, îți fac viața mai bună. Două-trei sute de ciocolățele ultraprocesate și pline E-uri îți fac organele praf. Începând cu capul.
Reclamele, până la urmă, sunt o formă de manipulare. Dacă e prea multă, bate la ochi și te orbește. Nu mai vezi nimic clar în jur. Dacă e doar puțină, așa, prin părțile esențiale, e foarte bună. Atâta timp cât suntem conștienți de ea.
Eu sunt de acord să fiu manipulat să-mi iau încălțăminte mai comodă și termopane prin care să nu aud muzica ce răzbate din casa vecinului. Pentru că-mi place confortul și pentru că am mai scris despre cum e să ai vecini enervanți (postare disponibilă în întregime doar abonaților premium).
Cine câștigă din toate astea?
E simplu: platformele câștigă. Youtube, Facebook, Spotify și altele iau bani de la firmele care vor să-și facă reclamă pe ele și apoi iau bani de la oamenii care nu vor reclamă pe ele. Reclama, săraca, e prinsă la mijloc, ca un copil al cărui părinți trec printr-un divorț.
Dar câștigă și oamenii, pentru că doar așa pot să afle de toate produsele noi, inovatoare, mai bio și mai fără zahăr, de toate aparatele de ras cu o lamă în plus, de toate pastilele homeopate, de toate hainele care îți comprimă grăsimea de pe burtă și ceasurile smart care îți spun biometric că ai dormit prost.
Și câștigă și firmele, pentru că investesc o sumă în promovare și câștigă o sumă mai mare din vânzări. În teorie și în funcție de multe variabile.
Deci câștigă toată lumea, chiar dacă unii o fac prin șantaj, ca platformele care îți cer bani ca să nu-ți dea în cap cu o mie de reclame pe oră.
Concluzia
Concluzia mea e că reclamele sunt utile. Dar e un util enervant, ca băutul de opt pahare de apă pe zi sau sunatul rudelor de ziua lor. Atât că în loc să-ți alegi singur cele opt pahare de apă, după gust, ele ți se toarnă în cap de alții.
Și nu ți se toarnă doar opt, ci opt mii, până ajungi să te îneci în ele.
Pentru sănătatea economiei, consumul de reclame e bun. Dar consumul excesiv de reclame ajunge să te consume pe tine pe interior. Așa că, pentru sănătatea ta mintală, consumă zilnic cât mai puțină publicitate. Pe bani.
Mai nou, ăsta e costul sănătății mintale.
Am crescut copil fiind in comunism. Pe vremea aceea singurele reclame erau la cosurile de rachita sau alta minunatii care apareau la pauza vreunui meci de fotbal al echipei nationale. Sau prin almanahul Flacara sau Scanteia.
Mai tarziu primele reclame de prin anii 90 erau hilare, dar netentante. Pe multe si acum le revad cu placere pe youtube, de genul reclamelor la Tropicana sau Aquafresh... Partea amuzanta era ca cei care le concepeau preluau ceva din comunism, toate reclamele trebuiau sa aiba o rima sau sa contina vreun actor cunoscut.
Reclama este sufletul comertului. Problema in Romania a fost ca acel comert a venit din afara, nu a existat o constiinta dupa 45 de ani de comunism de contract. Cultura contractului nu exista nici acum in constiinta romanilor. De asta reclama prinde. Pentru ca in lipsa unei culturi a contractului, a comertului, reclama este de fapt o oferta... Pe care o accepti sau nu
Multe din companii nu au nevoie de reclame, ele au deja o reputatie. Daca maine Coca Cola sau Pepsi ar inceta sa mai difuzeze reclame pe TV sau la Cinema, oamenii s-ar opri din cumparat acele bauturi? Intrebare retorica... Evident, nu. Nu este nevoie de o oferta din partea Pepsi pe care sa o accepti atunci cand dai fuga la supermarket sa iei un bax de Pepsi... La romani au prins reclamele cu sticlele care se tot mareau. Nu am vazut prin Occident Pepsi la mai mult de 1,5 litri...
Altfel, despre reclame numai de bine. Am in favorite cateva pe care le revad din cand in cand. Reclamele de ciocolata Rom, senzatiile tari romanesti, erau geniale (Manele pe insule exotice, Partidul te vrea tuns roackere si Ceausescu vs Pokemon).
Iar mai recent cei de la Digi Mobil oricat de neplacuta era reteaua aia, au avut acea reclama extraordinara cu Belgravistanul...
Problema cea mai mare nu sunt reclamele. :)
Problema mare e ca Facebook ia tot ce scrii tu, tot ce postezi, orice poza, orice like, orice scrii pe Messenger (corespondenta se presupune sa fie privata, sa nu uitam), analizeaza, si da mai departe la Wizz, la Samsung, la Nike, la Mos Craciun, la mica-ta si la Scooby-doo, nu neaparat in ordinea asta.
Acuma, poate o sa zici ca datele tale n-au importanta, ca nu intereseaza pe nimeni ce faci tu. Corect. Doar ca esti tu si inca un milion de puleti care folosesc Facebook. Datele de la unu nu valoreaza nimic, dar de la un milion, da :)
Asa se face ca in fiecare vara Wizz stie ca poate scumpi biletele de Grecia, pt ca stie de la Facebook ca un milion de romanasi discuta pe Messenger despre Grecia, deci concluzia este ca exista cerere. Exemplul asta cu Wizz, dar aplicat la orice. La haina. la telefoane, la prezervative, la orice.
Platesti pt Facebook cu varf si indesat, oricum, numai ca nu-ti dai seama. Biletul de avion e mai scump, telefonul e mai scump, hainele sunt mai scumpe, totul pt ca firmele stiu de la Facebook care e cererea, informatii pe care altfel nu ar trebui sa le aiba decat daca te-ar intreba pe tine direct. Multe merg si in timp real. Ia deschide Booking, cauta o cazare sau un zbor, vezi ce pret iti afiseaza: trimite-i lu Bob pe Messenger link-ul sa il deschida, sa vezi ca lui aproape sigur ii arata un pret mai mare. De ce? Pai daca l-ai trimis cuiva pe Messenger, inseamna ca voi chiar vreti sa mergeti undeva, futu-va-n gura, marcati banu :))
Acuma, speranta mea e ca daca le dau 10 EUR pe luna, nu-mi vor mai analiza paru din fund si nu-mi vor mai trimite datele la ceilalti sa ma beleasca ei de bani. :)