Dreptul meu de a muri ca un prost

eseu despre libertate

M-am uitat zilele trecute la bătaia dintre jandarmi și turiști și am fost pur și simplu impresionat de complexitatea ei. Altercația are o coregrafie mai elegantă și mai dramatică decât bătaia de pe plajă din filmul Barbie, unde se bat Ken-ii între ei.

Echipele adverse sunt foarte bine delimitate. Unii cu tricouri. Ceilalți, fără. Exact ca la un fotbal încins în spatele blocului. Coloana sonoră e net superioară, având acel “de ce dai, mă?” obligatoriu și nelipsit din orice încăierare cinstită. Pe scurt: un deliciu vizual mai realist și mai cinematic decât Oppenheimer (film a cărei menționare e obligatorie după ce ai pomenit de Barbie).

Însă bătaia dintre salvamari și turiști e cea care m-a făcut să mă aplec asupra ideii de libertate personală deplină. Eu urăsc orice fel de îngrădire a libertății și consider că ar trebui să dispun de corpul meu așa cum doresc, fără opreliști și fără să mă fluiere un încordat enervant atunci când vreau să fac o baie în mare. Chiar dacă asta înseamnă că e ultima baie pe care o fac vreodată.

E dreptul meu să mor ca un prost.

Am lucrat ca un sclav tot anul ca să-mi permit și eu niște aroganțe în săptămâna mea de litoral și mi se pare că interdicția de a intra în curenții mortali e o îngrădire crasă a dreptului meu fundamental de a părăsi existența în cel mai stupid mod posibil.

Până și Constituția îmi dă dreptate.

Articolul 22, punctul (1) spune că dreptul la viață e garantat. Asta înseamnă că statul garantează inclusiv că pot să mă retrag din viață cu dreptul, pășind în valurile agitate ale mării și fiind luat de curenți și învârtit pe fundul mării ca în dansul ăla frumos din filmul Mica Sirenă.

Asta e libertatea adevărată.

Înțeleg că salvamarul nu poate fi complice la intrarea mea în apă și decesul aproape sigur care îi urmează. Complicitatea lui la actul meu de libertate ar fi prea aproape de o sinucidere asistată.

Pentru ca el să fie acoperit din punct de vedere legal, iar eu să mă pot bucura de toată independența câștigată la Revoluție, trebuie să existe un fel prin care eu să intru în brațele spumoase ale morții fără ca el să simtă că nu-și face treaba. O derogare. O excepție. Un tatuaj pe gât. O taxă specială.

La momentul de față, pot să mă omor legal cu alcool, cu țigări, cu zahăr sau cu muncă. Vreau să pot să o fac și cu înotul în larg. Iar singura diferență dintre înecatul aiurea și celelalte activități pare să fie impozitarea.

Alcoolul și tutunul sunt accizate. Munca e impozitată din ce în ce mai mult. Dacă s-ar taxa și înecarea asumată, totul s-ar rezolva. Dacă există o taxă pe viciu, poate exista și una pe sacrificiu. Una pe care s-o plătești al hotel, când plătești și taxa de litoral. O taxă care să-ți permită să intri în apă chiar și atunci când bunul simț, logica și salvamarii de pe margine spun că baia ta s-ar sfârși în mod sigur în mod brusc în mod tragic.

Astfel, s-ar reglementa foarte clar și lucid acea lege neoficială a vieții care spune că prostia se plătește. Atât că în cazul înotul pe steag roșu s-ar plăti în avans.

---

Pe vremea mea turiștii luau bătaie de la salvamari după ce erau salvați. Acum și-o dau parte în parte. Mai multe despre vremea mea, mai jos.

---

Bătaia cu salvamarii e o prostie predat la Facultatea de Idioțenie Aplicată, anul 1, semestrul 1. Dar există și prostii de nivel înalt, așa cum am scris în textul de mai jos.

---

Unele din textele mele se pot accesa doar contra cost. Așa cum e povestea despre dacii care au inventat încălzirea în pardoseală sau despre vizita mea horror la o femeie de moravuri ușoare. Pardon, mai corect ar fi “acum se pot accesa contra jumate din cost”.

---