Eu când îmi dau filme, îmi dau filme de artă
Mă uitam ieri la un film franțuzesc din anii ‘60 (Belle de Jour, MUBI) și mi se părea de-a dreptul disonant că mă uit la el pe un televizor smart, cu internet prin wi-fi, cu sute de canale din toată lumea, cu aplicații de muzică și jocuri, cu platforme pay-per-view și cu tot felul de chichițe tehnice care ar fi fost imposibil de imaginat în vremurile în care au trăit oamenii care au făcut filmul respectiv.
Mi se părea cumva anacronic tot ce se întâmplă.
Mă uitam amuzat la vocile care nu se suprapuneau bine peste imagini și făceam asta pe un gadget high-tech cu surround sound și multe setări fine pe partea acustică și ceva dădea cu virgulă. Atunci m-am gândit că filmele vechi ar trebui vizionate pe un dispozitiv mai potrivit pentru ele, mai elegant, mai artistic, mai artizanal.
Așa că am desenat asta.
Am desenat cu pixul și am colorat cu marker, deci am lucrat analog. Apoi, am scanat carnețelul și am editat imaginea pe laptop, deci am lucrat și digital, ca să prelungesc pe cât posibil disonanța și conflictul dintre vechi și nou.
Oricum, filmele vechi se văd cel mai bine într-un cinema vechi. Dacă filmul e din anii ‘70 și scaunul cinematografului are un loc special în care să-ți pui băutura, apare treptat un disconfort inefabil care te scoate din film. Nu se pupă experiența vizuală cu locul în care te afli.
Apropo, văzutul de filme vechi la cinema e o nouă fiță low-cost pe care am descoperit-o mergând la Visătorii lui Bernardo Bertolucci la Cinema Victoria, la final de august. Sală arhiplină la un film de acum 20 de ani, foarte frumos.
Click pe linkul de mai jos dacă nu ești la curent cu celelalte fițe ieftine decoperite de mine.
Filmele de artă te lasă cu o senzație pregnantă de “la ce dracu m-am uitat?“ și asta mi se pare mai frumos și mai util decât orice altceva ce se poate întâmpla într-o sală de cinema.
Pentru că exact așa e viața: în fiecare zi îți oferă momente de “ce căcat a fost asta?“, “habar n-am ce se întâmplă“ sau “chestia asta mă atrage și nu înțeleg de ce“. Filmul de artă estetizează deruta existențială care este viața și, sincer să fiu, asta e cea mai bună reacție în fața necunoscutului, înfrumusețarea lui.
Personal, consider film de artă orice film care adoptă o structură narativă neobișnuită, neconvențională sau mai complexă decât un simplu “s-a întâmplat asta, apoi s-a întâmplat asta, apoi s-a întâmplat ceastalaltă“, care are un stil aparte, un vibe diferit sau o imagine deosebită. Deci e film de artă cam orice consider eu că e film de artă, că așa funcționează arta.
Un film de artă nu merge cu nachos. Merge doar cu o țigară fumată senzual.
Nu știu nimic despre fumat și nu înțeleg cât de bine pică o țigară după ce ai mâncat, ai urcat un munte sau ai făcut sex, dar îmi imaginez că țigara de după trebuie să fie ceva mai slabă decât cea de dinainte, de unde și desenul de mai jos.
Luis Buñuel e/a fost smart înaintea televizoarelor. Să ne amintim aici și de Un Chien Andalou. De dragul contrastelor.